La 5 mai 1919, Secția a II-a din Bateria a II-a, aflată pe Tisa, a primit misiunea de a executa trageri terestre asupra unei poziții maghiare de artilerie, amplasată la sud de Szolnok. Bateria inamică a fost eliminată dar, în urma unui bombardament efectuat de o altă baterie maghiară, „un autotun este lovit în plin de un proiectil, fără a cauza pierderi în oameni și fără a fi degradat prea mult tunul”. Autotunul a fost trimis pentru reparații la Oradea.
Între timp, în țară, la 8 martie 1919, a luat ființă Bateria a V-a, din patru tunuri „sistem Burileanu”, amplasate pe platforme de cale ferată, după modelul vagonului care apărase antiaerian trenul regal în 1917. În afară de vagoanele destinate tunurilor, în trenul bateriei mai erau: un vagon pentru muniție, unul pentru oameni (dormitor) și unul amenajat ca bucătărie.
O a doua baterie pe calea ferată a fost Bateria I, cu tunuri de calibrul 75 mm.
Ambele baterii au plecat din Iași la Sibiu în luna aprilie a anului 1919. După ce trupele române au ajuns pe Tisa, o secție de 75 mm pe cale ferată a fost trimisă la Debrețin, pentru a apăra Comandamentul Grupului de Nord, care se afla instalat în acest oraș.
Restul bateriilor de artilerie antiaeriană care se găseau în Moldova la începutul anului 1919 s-au întors la București. Inițial, sediul Divizionului de Artilerie Antiaeriană a fost în cazarma Regimentului 2 Artilerie de la Malmaison (Calea Plevnei). La 27 mai 1919, divizionul a fost mutat în cazarma Regimentului 28 Artilerie obuzieră de la Ghencea, preluând jumătatea de est a cazărmii. Ulterior, strada pe care se afla această cazarmă va primi denumirea de Șoseaua Antiaeriană.
Pe frontul de la Tisa, Bateria a II-a autotunuri a fost înlocuită, la 7 iulie, de Bateria a IV-a autotunuri. Tot în aceeași perioadă, două posturi din Bateria I de 75 mm pe cale ferată au fost trimise la Debreczen, unde au fost transformate într-un tren blindat (15 iunie – 13 iulie 1919). Din stadiul actual al cercetărilor, rezultă că acesta a fost primul tren blindat al armatei române. Trenul blindat a fost apoi trimis în zona de sud a frontului de la Tisa, unde a devenit rezerva de artilerie mobilă a sectorului.
Ultimul act jucat de artileria antiaeriană română în Campania din Ungaria a avut loc în a doua jumătate a lunii iulie. După succesul inițial al ofensivei maghiare de la Tisa, declanșată – cum am amintit mai sus – la 20 iulie, armata română a trecut la contraofensivă, reușind să recupereze terenul pierdut până la 31 iulie. În avangarda diviziilor române s-au aflat trenul antiaerian blindat și autotunurile Bateriei a IV-a. Pe autotunurile antiaeriene au fost urcate două plutoane de infanterie și astfel, la 26 iulie 1919, Bateria a IV-a a devenit prima subunitate românească ce a reușit să ajungă, din nou, la Tisa, pe care a atins-o în dreptul orașului Szolnok. Acesta este primul caz de desant de infanterie pe mijloace motorizate din istoria armatei române și – probabil – unul dintre primele din istoria militară universală.
La 31 iulie, când trupele române au trecut Tisa pe poduri de vase, artileria antiaeriană a asigurat protecția acestora. Cum podurile erau puțin rezistente, bateriile de autotunuri au rămas pe malul estic al râului.
Mai rămâne de subliniat că principala misiune a celor patru baterii antiaeriene române aflate pe frontul din Ungaria, anume, aceea de a lupta împotriva aviației inamice, s-a realizat într-o măsură mai mică decât în campaniile anterioare. Situațiile de întâlnire cu avioanele maghiare au fost puține; în timpul luptelor cu acestea, niciun avion nu apare – în Jurnalul de Operații al Divizionului de Artilerie Antiaeriană – ca fiind doborât.
În luna septembrie, toate cele patru baterii antiaeriene care au luat parte la campania din Ungaria se aflau concentrate la Oradea. De aici, în cursul lunii octombrie, au fost trimise în Banat, unde tensiunile cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven erau la apogeu. Cum guvernele de la București și Belgrad au ajuns la o înțelegere în privința stabilirii frontierei, situația s-a detensionat și, în luna noiembrie, Bateriile I, II, IV și V de artilerie antiaeriană au sosit la București. Pentru artileria antiaeriană română începea o nouă etapă, pe parcursul a două decenii de pace. Astfel, în anii interbelici, divizionul s-a transformat în regiment (1920); din acest regiment se va desprinde, în 1929, Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană, care va fi mutat în garnizoana Iași, iar, la sfârșitul anilor '30 vor mai apărea Regimentele 3 (Cluj), 4 (Brașov) și 5 (Sibiu). De asemenea, în această perioadă, se vor afirma mari personalități din noua generație de artileriști antiaerieni, printre care îi menționăm pe viitorii generali Gheorghe Popescu, Gheorghe Marinescu și Ion Bungescu.
