Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Urmașii pandurilor: partizanii de la Jiu și acțiunile lor din primăvara-vara anului 1917

În 1917, în Oltenia – aflată sub ocupație germană – a acționat un grup de partizani condus de Victor Popescu, un învățător de 37 de ani din Valea cu Apă. Din Enciclopedia României aflăm că „printre alte acțiuni ale grupului de partizani se numără atacarea depozitelor de muniție, aruncarea în aer a unei garnituri de tren încărcată cu muniție și atacuri asupra sediilor trupelor Puterilor Centrale, inclusiv în orașul Târgu Jiu” (www.enciclopediaromaniei.ro).

Informațiile legate de acest subiect sunt încă puține. Desigur, pe plan local, pot fi lucrări valoroase dedicate „grupului de partizani Victor Popescu” dar, din păcate, ele nu ajung să fie cunoscute, rămânând înecate în marea de maculatură care a inundat cultura română în ultimele trei decenii. Demersul de față își propune să atragă atenția asupra unui manuscris valoros, aflat în arhiva Muzeului Militar Național, care vine să completeze datele pe care le avem despre luptătorii de guerillă din pădurile de la vest de Jiu, în regiunea Rovinari.

Manuscrisul a fost redactat în 1967 de profesorul S.I. Pantelimon, după amintirile lui Toma Grădinaru din satul Rogojinel (comuna Roșia), care în perioada respectivă era copil și a fost martor la unele întâmplări. Denumit „Mărturii... auzite, dar mai mult trăite”, documentul ne introduce în lumea satelor oltene aflate la sud de Târgu Jiu în perioada ocupației. Martorul nu a făcut parte din grupul de partizani, nu a interacționat cu Victor Popescu, dar a văzut represaliile armatei germane în rândul țăranilor rămași în sat (în general bătrâni, femei și copii).

Documentul a fost scris de mână în cel puțin două exemplare și, dacă în anii ’60 a fost folosit pentru a ilustra „lupta maselor pentru libertate”, astăzi este acoperit de un con de umbră și merită readus în atenția pasionaților de istorie. Este o povestire emoționantă, simplă, directă, lipsită de încărcătura ideologică specifică epocii...

Așadar, scena întâmplărilor de mai jos este formată din pădurile și satele de la vest de Jiu, în special cele din apropierea localității Rovinari. Cu secole în urmă, dealurile erau acoperite cu păduri de fagi și goruni, dar acestea au fost rărite treptat de oamenii locului pentru a-și întemeia gospodării. Iar jos, în lunca Jiului, au asanat mlaștinile și au mărit suprafețele destinate agriculturii.

Îmblânzirea naturii a fost însă parțială, asigurând numai subzistența. „În comparație cu eforturile lor, au fost prea rari anii plini de rodul pământului din coaste și din lunci. Curăturile erau periodic atinse de nemiloasele aripi ale uscăciunii din vară și semănăturile păleau înainte de maturizare. Și luncile erau bântuite de jocul nebun al vârtejurilor de ape umflate, distrugând culturile în plină dezvoltare. Jocul acesta stihinic al naturii a imprimat în ființa oamenilor dârzenia și hotărârea de a trăi” (Manuscrisul Pantelimon, f.5).

În aceste regiuni, în urmă cu două sute de ani, au trăit pandurii lui Tudor Vladimirescu. O generație mai târziu, oamenii de aici au contribuit la înființarea armatei naționale a Țării Românești, mulți dintre ei înrolându-se în Regimentul al III-lea de la Craiova. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, după reformele succesive ale lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I, satele din apropierea Rovinarilor au fost incluse în aria de recrutare a Regimentului 18 Infanterie din Târgu Jiu. La această unitate, cei mai mulți dintre tinerii țărani din zonă au fost chemați pentru stagiul militar obligatoriu. Tot la acest regiment, învățătorul Victor Popescu a fost mobilizat, în august 1916, cu gradul de sublocotenent.

După cum se știe, în toamna anului 1916, armata română a pierdut Bătălia Trecătorilor din Oltenia. Țăranii au văzut cum batalioanele noastre, învinse, se retrăgeau spre est, încercând să constituie un nou aliniament de apărare pe râul Olt. „Cei scumpi – părinții și frații – s-au retras temporar spre alte locuri, pentru noi rezistențe, sub steagul liber al Patriei. Noi [cei rămași], am baricadat porțile. Ușile au fost zăvorâte. Bucatele, bine adăpostite. Nicio hudiță din gardurile dinspre uliță n-a rămas neastupată. Pârleazuri se mai vedeau numai între vecini. Și, din tăinuite ascunzișuri, așteptam trecerea invaziei” (Manuscrisul Pantelimon, f.11).

Și, iată-i, au apărut! La început, câteva patrule călare, apoi coloanele cenușii ale escadroanelor și batalioanelor înaintate. Și, din ce în ce mai mulți militari, căruțe și tunuri... Oltenia cădea, pentru doi ani, sub ocupație.

Când primii soldați străini s-au arătat la marginea satului Rogojel, din comuna Roșia-Jiu, țăranii au înghețat. Dușmanii erau lângă ei și înaintau călare ca niște uriași îngeri ai morții. „Caii, cu copitele cât pălăria, călcau rar. Cu teamă, apăsau pe drumul desfundat de armata română în grăbita-i retragere spre Răsărit. Ulanii, înțepeniți în șei, scrutau cu teamă fiecare ogradă românească pentru a prinde vreo limbă (persoană care să ofere informații – n.n.). Dar totul era pustiu în calea lor. Satul devenise trist și tăcut ca un cimitir” (Manuscrisul Pantelimon, f.13).

Satele de la nord-vest de Roșia-Jiu, unde curgea apa Tismanei, erau mai puțin bătute de patrulele germane. Zvonuri au început să circule... cum că pe acolo s-ar afla ascunsă o unitate română destul de numeroasă. Într-o zi rece de noiembrie, având informații de la țărani și sub protecția viscolului, soldații români au ambuscat o coloană germană. Luptele au durat o jumătate de zi. S-au tras focuri de arme și s-au auzit strigăte de atac la baionetă. După ce lupta s-a încheiat, din coloana germană nu au mai rămas decât trupuri căzute de-a lungul drumului, căruțe răsturnate și tunuri distruse.

Apoi, de militarii români nu s-a mai știut nimic. Plecaseră... Cine au fost ei? Au reușit oare să ajungă în liniile românești, care în acele zile erau departe, în apropierea Capitalei, și se vor îndepărta și mai mult, spre sudul Moldovei? Au fost uciși într-o luptă asemănătoare sau au fost luați prizonieri? Nu știm încă, dar poate că într-o zi documentele de arhivă, române sau germane, ne vor lămuri...

Poate că nici despre bătălia aceasta nu am fi aflat, dacă nu ar fi apărut alte trupe germane care i-au scos pe țărani să degajeze drumul. „În următoarele zile, sub amenințări, a fost folosită populația din satele vecine la restabilirea circulației care fusese întreruptă pe o distanță de doi kilometri. Căruțe sfărmate, tunuri răsturnate, muniție de toate calibrele și arme aruncate. Morții, în diferite poziții, completau sumbrul tablou al unei lupte violente... S-au adunat morții, puștile și muniția. Tunurile, chesoanele și căruțele au fost trase pe șușea (sic!). Morții, în număr mare, au fost îngropați la răscrucea drumurilor Bălăcești, Poiana-Rovinari și Dumbrăvița. În anul 1921, cu ocazia unei mari sărbători de Ziua Eroilor, și osemintele lor au fost reînhumate în cimitirul militar din Târgu Jiu” (Manuscrisul Pantelimon, f.17).

Pentru săteni, să vadă o coloană a Puterilor Centrale distrusă, a fost un șoc. Iată că și nemții puteau fi învinși! Speranțele au început să renască...

Curând, oltenii au început să simtă că se aflau sub ocupație. La începutul anului 1917, germanii au creat un sistem de rechiziții care au lăsat gospodăriile fără alimente și textile (lâna era la mare căutare). „Nici câinii, atât de trebuitori în ogrăzile țărănești, n-au avut o soartă mai bună. Majoritatea dintre noi n-am putut acoperi taxele puse pe fiecare câine în parte. Atunci, am fost obligați să le luăm viața, iar pieile să le predăm stăpânirii flămânde” (Manuscrisul Pantelimon, f.19).

Treptat, indignarea a lăsat loc furiei. În primăvara anului 1917 oamenii au ieșit la muncă, pe ogoare. Și, deodată, în timp ce bătrânii, femeile și copii se aflau pe câmp, s-au auzit focuri de arme dinspre Dealul Bujorăscului. În zilele următoare, focurile de armă s-au auzit din nou. Așa s-a aflat că un grup de soldați români, condus de învățătorul Victor Popescu, din Valea Apelor, ataca patrulele germane. După ce pocnetele de arme încetau, din păduri apăreau cai cu harnașamente germane, fără călăreți. Erau pătați de sânge omenesc, alergau speriați și nimeni nu se putea apropia de ei.

Germanii au pus preț pe capul învățătorului Popescu și s-au găsit trădători care să-l vândă. Cumva, s-a primit informația că partizanii s-ar afla pe dealuri, în Pădurea Gărdescului, aflată la sud de Comuna Roșia. Au înconjurat zona cu soldați și au început căutarea. Dar au avut lipsa de inspirație ca la câțiva metri în fața lor să pună populație civilă, ca baraj între ei și gloanțele partizanilor. Din rândul țăranilor s-a desprins însă o persoană care cunoștea locul în care se ascundea grupul lui Victor Popescu. A ajuns la el și i-a spus ce-l așteaptă. „Partizanii s-au îmbrăcat în civil, au intrat în rândul gonacilor și, laolaltă cu ei, căutau pe Victor Popescu, de urma căruia nemții n-au reușit să dea niciodată” (Manuscrisul Pantelimon, f.25).

Din nou, la comandamentul german de la Târgu Jiu a ajuns informația că într-o zi de sărbătoare (posibil Paștele anului 1917 – n.n.), Victor Popescu va asista la slujba ținută la biserica din Negomir, învățătorul și preotul respectiv fiind foarte buni prieteni. Germanii au organizat o patrulă care, în ziua respectivă, a plecat în viteză spre Negomir. Cu puțin timp înainte ca ulanii să intre în sat, cineva l-a informat pe preot despre pericolul iminent. „Popa îl dichisește [pe Victor Popescu] în odăjdiile diaconului și, cum el cunoștea bine cântările de răspuns la slujba divină, îndeplinește acest rol dificil fără scrânteli. Tot timpul s-a rugat lui Dumnezeu, mânuind cu îndemânare cădelnița până pe sub nasul nemților” (Manuscrisul Pantelimon, f.25).

Autorul manuscrisului nu a fost martor al celor două întâmplări povestite mai sus, dar ne spune că ele circulau printre oamenii locului...  În schimb, a văzut cum, pe la jumătatea primăverii 1917, mai mulți prizonieri ruși fugiți din lagărul de la Turnu Severin, au apărut prin satele de la sud de Târgu Jiu. După ce au primit de la țărani alimente și adăpost, rușii s-au alăturat Grupului Popescu.

În luna iunie, germanii au hotărât să termine definitiv cu partizanii. Într-o seară, când oamenii reveneau de la câmp, unde săpaseră porumbul, au văzut cum toate drumurile se împânzesc cu trupe inamice. Era o razie în toată puterea cuvântului. Localitățile au fost înconjurate și oamenilor li s-a interzis să mai iasă din sate. Din manuscris, aflăm ce s-a întâmplat în Rogojel, sat în care se găsea și casa primarului din comuna Roșia – Constantin Popescu, căruia oamenii îi spuneau Dină Molfescu. „Dină Molfescu, luat prin surprindere, n-a mai putut face nicio mișcare. A fost arestat și pus sub pază puternică. Familia a fost îndepărtată fără să ridice un cap de ață din toată gospodăria. Casa ocupată au amenajat-o ca pe o întăritură militară, gata să primească lupta. Împrejurimile au intrat sub o severă supraveghere. La mijlocul nopții, când luna se ridica din pădurile Dâmbova și Rovinari, din satul vecin (Arderea) a pornit să urce spre Molfești (o zonă a satului Rogojel – n.n.) un grup de partizani cu Victor Popescu în mijlocul lor. O patrulă, care-i preceda la mică distanță, interceptează pe nemți și angajează lupta. Au căzut morți și răniți de ambele părți. Partizanii, puși în inferioritate, se retrag spre apa Tismana și li se pierde urma dincolo de pădurea Berindei, spre satul Vârțului. Ciocnirea fulgerătoare din vremea nopții, plus partizanii omorâți și expuși în curtea primarului au constituit dovezi care au spulberat orice  îndoială asupra vinovăției satului de a fi sprijinit lupta partizanilor. Cu forțe noi, aduse în grabă, conducerea germană se fixează în casele notarului Dumitrică Popescu din Gura Văii (o altă regiune a satului Rogojel – n.n.) și dezlănțuie teroarea. S-au întrerupt muncile agricole de peste tot locul. S-a interzis ieșirea din ogrăzi sub amenințarea cu împușcarea pe loc. Nici vitele n-au mai fost mânate în pășuni. Câțiva cetățeni care și-au luat inima în dinți au intrat în lanurile de porumb, mai la vale de Prundurei (sat al comunei Roșia – n.n.), au fost alungați cu focuri de arme, slobozite de patrule și de observatoarele instalate în Ciulpan, Ghergheleu și Molfești” (Manuscrisul Pantelimon, ff.29-33).

Toți cei suspecți au fost anchetați. Cum nu au dat amănunte, au fost bătuți. Apoi, s-a trecut la pedepse mai sofisticate. Au fost obligați să stea cu privirea ridicată spre soare. Un soldat german avea grijă ca ochii să le rămână deschiși. Pentru că nici acum nu au dat informațiile dorite, au fost legați de copaci și s-a simulat execuția lor (soldații au ochit deasupra capetelor țăranilor legați). În cele din urmă, soldații germani au plecat. Au luat cu ei, la Turnu Severin, mai multe persoane, puse în lanțuri, iar casei primarului i-au dat foc. Cu aceste întâmplări, povestea din Manuscrisul Pantelimon a satului Rogojel, din comuna Roșia-Jiu, se încheie.

Alte surse ne permit să lărgim contextul. Marea razie germană la sud de Târgu Jiu a avut loc în luna iunie. În satul Valea cu Apă, dar și în multe altele, rude, prieteni sau simpli susținători ai partizanilor au fost arestați și duși la Turnu Severin. Poate că unii dintre arestați au fost trădați pentru bani, iar alții după ce țăranii nu au mai putut îndura chinurile. Cert este faptul că zece persoane, printre care și Nicolae Popescu, fratele lui Victor, au fost executate la Turnu Severin, după ce au fost obligate să-și sape singure gropile. Alții au fost deportați în Bulgaria sau închiși la Mănăstirea Tismana.   

După aceste represalii, grupul s-a dizolvat. Victor Popescu și câțiva camarazi s-au îndreptat spre sudul Moldovei și, în februarie 1918, au ajuns în liniile românești, fiind reprimiți în cadrul armatei (www.enciclopediaromaniei.ro).

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Ultima modificare Vineri, 13 Martie 2020 12:18

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Latest Tweets

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus... https://t.co/R3rI4P8QzF
Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească: https://t.co/H7BX7KLSmH
De la „Ciuma din Atena” (430-427 î. Hr.) și până la pericolele recente de HIV, Ebola sau familia Coronavirus, plane… https://t.co/4ra0P4wT92
Follow Culorile Trecutului on Twitter

Articole recente

Inundațiile din 1970. Amintirile comandorului (ret.) Vasile Iurașcu, elicopterist militar

„Vladimirescu era patriot român!” Karl Marx despre ruși, eteriști și revolta pandurilor din 1821

Sfârșitul anului 1978. Occidentul crede că Pactul de la Varșovia pregătește invadarea României

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus

Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească

Carol I văzut de adjutanții regali Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu

Civilizații diferite, boli comune. Pandemii care au schimbat peisajul demografic

Un testament al conștiinței lui Titulescu. Scrisoare către Ion Antonescu (noiembrie 1940)

Interviu cu ing. Ioan Avram, fost ministru al construcțiilor de mașini (1969-1984)

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.