În 1917, în Oltenia – aflată sub ocupație germană – a acționat un grup de partizani condus de Victor Popescu, un învățător de 37 de ani din Valea cu Apă. Din Enciclopedia României aflăm că „printre alte acțiuni ale grupului de partizani se numără atacarea depozitelor de muniție, aruncarea în aer a unei garnituri de tren încărcată cu muniție și atacuri asupra sediilor trupelor Puterilor Centrale, inclusiv în orașul Târgu Jiu” (www.enciclopediaromaniei.ro).
Informațiile legate de acest subiect sunt încă puține. Desigur, pe plan local, pot fi lucrări valoroase dedicate „grupului de partizani Victor Popescu” dar, din păcate, ele nu ajung să fie cunoscute, rămânând înecate în marea de maculatură care a inundat cultura română în ultimele trei decenii. Demersul de față își propune să atragă atenția asupra unui manuscris valoros, aflat în arhiva Muzeului Militar Național, care vine să completeze datele pe care le avem despre luptătorii de guerillă din pădurile de la vest de Jiu, în regiunea Rovinari.
Manuscrisul a fost redactat în 1967 de profesorul S.I. Pantelimon, după amintirile lui Toma Grădinaru din satul Rogojinel (comuna Roșia), care în perioada respectivă era copil și a fost martor la unele întâmplări. Denumit „Mărturii... auzite, dar mai mult trăite”, documentul ne introduce în lumea satelor oltene aflate la sud de Târgu Jiu în perioada ocupației. Martorul nu a făcut parte din grupul de partizani, nu a interacționat cu Victor Popescu, dar a văzut represaliile armatei germane în rândul țăranilor rămași în sat (în general bătrâni, femei și copii).
Documentul a fost scris de mână în cel puțin două exemplare și, dacă în anii ’60 a fost folosit pentru a ilustra „lupta maselor pentru libertate”, astăzi este acoperit de un con de umbră și merită readus în atenția pasionaților de istorie. Este o povestire emoționantă, simplă, directă, lipsită de încărcătura ideologică specifică epocii...
Așadar, scena întâmplărilor de mai jos este formată din pădurile și satele de la vest de Jiu, în special cele din apropierea localității Rovinari. Cu secole în urmă, dealurile erau acoperite cu păduri de fagi și goruni, dar acestea au fost rărite treptat de oamenii locului pentru a-și întemeia gospodării. Iar jos, în lunca Jiului, au asanat mlaștinile și au mărit suprafețele destinate agriculturii.
Îmblânzirea naturii a fost însă parțială, asigurând numai subzistența. „În comparație cu eforturile lor, au fost prea rari anii plini de rodul pământului din coaste și din lunci. Curăturile erau periodic atinse de nemiloasele aripi ale uscăciunii din vară și semănăturile păleau înainte de maturizare. Și luncile erau bântuite de jocul nebun al vârtejurilor de ape umflate, distrugând culturile în plină dezvoltare. Jocul acesta stihinic al naturii a imprimat în ființa oamenilor dârzenia și hotărârea de a trăi” (Manuscrisul Pantelimon, f.5).
În aceste regiuni, în urmă cu două sute de ani, au trăit pandurii lui Tudor Vladimirescu. O generație mai târziu, oamenii de aici au contribuit la înființarea armatei naționale a Țării Românești, mulți dintre ei înrolându-se în Regimentul al III-lea de la Craiova. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, după reformele succesive ale lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I, satele din apropierea Rovinarilor au fost incluse în aria de recrutare a Regimentului 18 Infanterie din Târgu Jiu. La această unitate, cei mai mulți dintre tinerii țărani din zonă au fost chemați pentru stagiul militar obligatoriu. Tot la acest regiment, învățătorul Victor Popescu a fost mobilizat, în august 1916, cu gradul de sublocotenent.
