În 1965 – când Nicolae Ceaușescu a venit la putere – forțele aeriene se aflau reunite sub denumirea de Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (C.A.A.T.). Comandant era generalul Vasile Alexe, care provenea din rândul ofițerilor politici și era un om lipsit de tact și de o cultură profesională solidă. Avea în subordine un Comandament al Aviației Militare, unul al Artileriei și Rachetelor Antiaeriene și unul al Radiolocației.
În 1970, comandant al aviației militare din C.A.A.T. a fost numit generalul Aurel Niculescu, până atunci comandant al Școlii de Ofițeri Activi de Aviație de la Boboc-Buzău.
Relațiile lui Alexe cu Niculescu nu au fost cordiale. De mai multe ori, șeful C.A.A.T.-ului l-a pus în situații tensionate pe subordonatul său, uneori jignindu-l. Niculescu s-a stăpânit de fiecare dată, ba chiar îi arăta că nu-i păsa, reușind să păstreze o față senină. Avea însă impresia că Alexe proceda astfel pentru că era depășit de funcție. Pur și simplu, nu înțelegea rolul și desfășurarea activităților la unitățile de aviație pe care le avea în subordine.
Părerea intimă a generalului Aurel Niculescu era aceea că forțele aeriene trebuiau conduse de aviatori, pentru că în caz de război, aviația ar fi jucat rolul principal. Ori, ceea ce îl mira cel mai mult era faptul că se crease o situație confuză, în care nu era clar cine, cui se subordona. Iată un exemplu: „Eram odată la o revistă de front – și-a amintit Niculescu în 2008 – la [Regimentul de Aviație de la] Borcea, parcă pentru decorarea drapelului... Eram acolo cu generalul Constantin Drăghici, comandantul Diviziei 16 Apărare Antiaeriană de la Ploiești, căreia i se subordona regimentul. Se punea problema care dintre noi să treacă în revistă frontul, să salute drapelul, și așa mai departe... Nici astăzi nu aș putea să spun cine era mai în măsură să facă acest lucru. Și uite așa, Drăghici, care era artilerist [antiaerian], a trecut în revistă regimentul, iar eu, comandantul aviației, am stat ca un cățel în flancul drept, așteptând încheierea ceremonialului și gândindu-mă ce autoritate mai aveam eu asupra aviatorilor, de care, totuși, răspundeam. Momentele de acest fel m-au îndârjit și mai mult... Un comandant de regiment [de aviație], dacă mă vedea, se gândea: Mă, de ce vine ăsta la mine? Nu are nicio treabă, nu poate să-mi facă nimic – nici să mă decoreze, nici să mă pedepsească”.
În vara anului 1975 în fruntea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului a venit generalul Mircea Mocanu, până la acea dată comandant al Comandamentului Artileriei şi Rachetelor Antiaeriene din C.A.A.T. Era un ofițer sobru și echilibrat, cu o pregătire profesională peste medie. Ca și Niculescu, era ofițer de carieră, fiind absolvent de școală militară.
Totuși, pentru Niculescu, numirea a fost o dezamăgire. Desigur, își dorise și el funcția, chiar numai pentru a demonstra că aviația militară putea face mai mult decât i se cerea în perioada respectivă (marea nemulțumire provenea din faptul că această armă era văzută ca jucând un rol strict defensiv, mult prea integrat cu restul apărării aeriene).
E de discutat. Motivele separării aviației de C.A.A.T. țin pur și simplu de orgoliile aviatorilor. La vremea respectivă, noi făceam parte di Tratatul de la Varșovia și aveam misiunea ap.a.a. a obiectivelor și trupelor prin nimicirea avioanelor inamice pe caile nemijlocite, apropiate si îndepartate de acces la acestea. Pe căile indepărtate misiunea revenea aviatiei de vânătoare, motiv ptr.care la vremea respectivă noi nu aveam decât această categorie de aviație. E adevărat, mai aveam ceva aviație de transport, dar grosul dotarii îl constituiau avioanele de vânătoare. Nu aveam aviație destinată lovirii din aer a obiectivelor/trupelor terestre, cum aveau rușii si care categorie de aviație ar fi impus un comandament separat. După separare, aviatorii au depus mari eforturi ca structura nou creată să pară un adevărat comandament de categorie de forțe armate, asa că au înființat o serie de mari unități și unităti dar,în mare, pe baza aceluiași nr.de aparate de zbor. Baza dotării a rămas insă aviația de vânătoare care a continuat să rămână subordonată operativ C.A.A.T. Ptr.necunoscători asta însemna că acționa conform concepției și la ordinele de luptă ale acestuia. Tot din dorința de a prezenta noul C.AV.M.drept un comandament adevărat, s-au stabilit ptr.aviația de vânătoare și misiuni de atac la sol deși aparatele nu erau destinate acestui tip de misiuni. Spre exemplu, MIG-ul 21 deși un excelent avion de vânătoare, nu putea fi considerat un avion multirol ptr.că la data producerii lui conceptul de multirol nu prea exista. Pe aceeași linie îmi permit să afirm că au fost formulate erori grosolane în ceea ce privește concepția de întrebuințare în luptă a aviației. Spre exemplu, același număr de aparate, cu același număr de piloți, trebuiau să îndeplinească și misiuni aer-aer și misiuni în sprijinul trupelor de uscat, adică săracii piloți, în unele etape ale luptei, ar fi trebuit să zboare/lupte 24/24 h, fără a se ține seama de iminentele pierderi în personal, aparate de zbor, piste de decolare/aterizare, etc. Ce să ma vorbim de încadrarea cu petsonal .... Prin 1994 am participat la o aplicatie organizată de S.M
AV.AP.A.A. ( precursorul S.M.F.A.) cu o divizie de aviație. Concepția aplicației îmi aparținea. Din start i-am spus șefului cel mare care era conducătorul aplicației, că putem deja să dăm calificativul nesatisfăcător. Asta ptr.că respectiva divizie avea în statele de organizare pace+război un birou operații și pregătire de lupts deși dupatoate regulile artei ar fi trebuit să aibă, fiind totuși divizie, birouri separate ptr.fiecare domeniu. Plus că acel birou avea la pace 3 ofițeri și la război 4. Ce să facă 4 oameni în pregatirea și ducerea luptei de către divizie ? Nimic sau aproape nimic. La vremea aceea nu existau mijloace cât de cât moderne de conducere, transmisiunile erau varză. Ce să mai vorbim. De lozincărie și termene/denumiri umflate, rostite evident în engleză, toată lumea e în stare.