Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus

La intrarea României în Primul Război Mondial apărarea frontului din sud s-a dovedit a fi „călcâiul lui Ahile”. Planul de campanie prevedea ofensivă în Transilvania, cu cea mai mare parte a trupelor, în vreme ce la Dunăre și în Cadrilater rămâneau numai câteva divizii.

Apărarea Dobrogei prevedea următorul dispozitiv: în flancul drept, la Turtucaia, era Divizia 17 Infanterie. La 50 de kilometri est, la Silistra, se afla Divizia 9 Infanterie. În sfârșit, în centrul Cadrilaterului, la Bazargic era Divizia 19 Infanterie, având în fața ei, către frontiera cu bulgarii, Brigada 5 Călărași.

Marile unități menționate erau separate prin goluri extinse pe zeci de kilometri, iar Diviziile 17 și 19 erau trupe de mâna a doua, cu un număr mare de rezerviști și cu armament mai vechi. Așadar, vulnerabilitatea apărării Dobrogei era evidentă. Comandamentul român a considerat că pericolul nu era mare din următoarele două motive:

1. în sprijinul trupelor române vor veni trupe ruse;

2. Bulgaria nu va declara război României pentru că militarii bulgari nu doreau să lupte împotriva fraților ruși.

Într-adevăr, imediat după ce România a declarat război Austro-Ungariei, trupele ruse au intrat pe teritoriul Dobrogei. În seara zilei de 14 august Divizia 3 Cavalerie rusă a trecut pe un pod de pontoane ridicat la Isaccea, după care și-a început marșul spre sud. Apoi, între 16 și 18 august, au fost aduse pe Dunăre și debarcate la Cernavodă Diviziile 61 Infanterie și o divizie formată din etnici sârbi, recrutați în armata-austro-ungară, căzuți prizonieri la ruși și intrați voluntari sub steagul țarului. 

După ce România a declarat război Austro-Ungariei, în seara zilei de 14 august 1916, la București a început să plouă cu declarații de război de la aliații Vienei. La 15 august germanii au anunțat că se consideră în război cu românii, iar la 17 august același lucru l-au făcut turcii. Și, surpriză, la 19 august 1916 a sosit și declarația de război a Bulgariei...

Războiul în sud a început printr-un dezastru. Înainte ca rușii să se instaleze pe frontiera Cadrilaterului, a căzut Turtucaia, cu consecințele binecunoscute (demoralizarea Marelui Cartier General român și oprirea ofensivei din Transilvania). Românii și rușii au închegat un nou dispozitiv de rezistență, aproximativ pe vechea frontieră din 1913 (de la lacul Oltina la Mangalia). Toate trupele din regiune se aflau sub comanda generalului rus Andrei Zaioncikovski, o persoană arogantă, cu care ofițerii superiori români aveau probleme în a colabora. De fapt, generalul rus avea un singur obiectiv: să-și retragă trupele cât mai repede din Dobrogea. Considera că românii nu erau pregătiți pentru război și această lipsă de pregătire punea în pericol și diviziile ruse.

La următorul atac al bulgarilor, Zaioncikovski a ordonat o altă retragere. Trupele româno-ruse și-au fixat noua linie de rezistență la sud de calea ferată Cernavodă – Constanța și, cu această mișcare, s-a încheiat prima parte a luptelor pentru apărarea Dobrogei.

Românii erau dezamăgiți. Au avut așteptări mari de la ruși: cu ajutorul lor, armata bulgară trebuia înfrântă, iar non-combatul generalului Zaioncikovski l-au transformat pe acesta în principalul vinovat al eșecului. Acuzațiile românilor ascund însă și o vină proprie, anume faptul că Marele Cartier General român a tratat cu superficialitate apărarea pe frontiera de sud. De aceea, pentru a echilibra situația, articolul de față vă propune un punct de vedere din tabăra rusă. Este vorba de modul în care ziaristul N. Vilensky – aflat în anturajul generalului Zaioncikovski – a văzut colaborarea armatelor rusă și română. Impresiile sale au apărut în cartea „Intervenția României. Notele unui ziarist rus”, publicată la București, la Agenția de publicitate și tipografie I. Brănișteanu. Valoarea însemnărilor lui Vilensky constau în faptul că autorul încearcă să fie obiectiv. Parcurgând cele câteva pasaje selectate mai jos, vom descoperi că – din punctul de vedere al ziaristului – vina trebuie împărțită între cele două comandamente.

* * *

Când România a intrat în război, „armata rusă a trecut Dunărea și imediat dificultățile s-au ivit din toate părțile. S-a constatat mai întâi, cu uimire, că nu există niciun plan de campanie în Dobrogea și că cooperarea armatelor ruso-române n-a fost stabilită nici măcar în liniile sale cele mai generale. Rușii contau pe români, românii îi așteptau cu nerăbdare pe ruși – și rezultatul definitiv era că toată lumea se găsea în fața vidului, în obscuritatea cea mai completă. Generalul Zaioncikovski, comandantul corpului expediționar rus, și generalul Polovțev, șeful statului său major, au sosit la București și, după prezentările obișnuite, reclamă planul de operații în Dobrogea. Statul Major român pare uimit: ce plan doresc generalii ruși? Oare nu era siguranță că Bulgaria nu va îndrăzni să se împotrivească regimentelor rusești, că, în orice caz, ea nu va îndrăzni niciodată să atace cea dintâi aceste regimente? Oare nu era convenit că bulgarii vor rămâne spectatori indiferenți și pașnici ai acțiunii române? Și, atunci, la ce bun să se ocupe capetele Statului Major cu amănuntele unui plan care nu va fi niciodată executat?” (Vilensky, p.30)

Pentru români era clar: planurile se fac numai pentru ofensive. Apărarea Dobrogei presupunea numai concentrarea unor forțe în apropierea obiectivelor strategice, apoi înaintarea până pe aliniamentul Rusciuk-Șumla-Varna, cu speranța că armata bulgară se va lăsa prinsă în capcană și distrusă în lupta pentru aliniamentul menționat. Rușii erau perplecși...

Generalii români, observându-le uimirea, i-au întrebat politicos: oare ei au vreun plan? La urma urmei, de ei depindea, într-o bună măsură, apărarea Dobrogei... Rușii dau din umeri. „Generalul Polovțev declară că abia la București și-a procurat harta Dobrogei; Zaioncikovski afirmă că el era destinat pentru o ofensivă în direcția Rigăi și că nu poate să-și explice motivele pentru care comandamentul suprem să-l trimită în Dobrogea, al cărei nume aproape că nici nu-l știa până acum...” (Vilensky, p.31).

Și – după cum reiese din însemnări – neînțelegerile continuă. Cea mai spinoasă problemă era aceea a comandamentului. Cine va comanda trupele româno-ruse din Dobrogea? Așadar: „după convenția de alianță armata rusă din Dobrogea trebuia să fie pusă sub comandamentul suprem român. Dar Zaioncikovski nici nu vrea să audă de așa ceva. El declara cu glas tare: românii n-au niciun plan, trebuie, prin urmare, să-l elaborăm noi și aș fi cel din urmă dintre mizerabili dacă aș îngădui generalilor români să-și vâre nasul în acest plan. Și el se sinchisește foarte puțin de instrucțiunile și sfaturile Marelui Cartier General român, care sunt, de altfel, foarte adesea ciudate și contradictorii. O anarhie completă domnește în Dobrogea. Nu mai știi cui să te adresezi, de cine să asculți; nimeni nu îndrăznește să execute ordinele comandamentului rus, dar nu se hotărește nici să recunoască autoritatea decisivă a cartierului român. Numai înfrângerea de la Turtucaia a pus capăt acestei situații intorelabile. Comandamentul român, izbit de această lovitură teribilă și neașteptată, devine mai puțin independent și recunoaște, deși în mod tacit, numai autoritatea lui Zaioncikovski” (Vilensky, pp. 32-33). 

„Se acuza adesea – și se acuză și acum – generalul Zaioncikovski de toate nenorocirile care au lovit armatele ruso-române în Dobrogea. E acuzat de imbecilitate, de lipsa absolută a celor mai elementare noțiuni strategice, de dezordinea ce domnea pretutindeni, de dezorganizarea completă care pustia armata; e învinuit, în sfârșit, de toate defectele ce se atribuie totdeauna generalilor bătuți și nefericiți. (...) Din respect pentru adevăr, trebuie să declarăm că Zaioncikovski nu era nicidecum imbecil, inteligența și pătrunderea sa erau neîndoielnice, iar studiile sale militare profunde atrăseseră asupra-i atenția specială a cercurilor competente rusești. Dacă a fost bătut, dacă a dat greș în mod lamentabil în întreprinderea sa, pricinile trebuiesc căutate în sistemul însuși al comandamentului, în nepăsarea și neglijența de necrezut și criminală a statelor majore rus și român. (...) Timp de doi ani se fac pregătiri pentru război alături de Rusia, timp de doi ani statele majore rus și român se tratează ca prietene și apoi, când războiul izbucnește în sfârșit, nu se găsesc interpreți, se recurge la gesturi și mimică pentru a exprima gândul și dorința. Și, cu toate acestea, cât de lesne era de găsit interpreți. Armata rusă număra în rândurile sale zeci de mii de români din Basarabia; de ce nu s-au atașat câteva sute dintre aceștia corpului expediționar din Dobrogea? România avea mulți soldați din Tulcea și Galați care vorbeau limba rusă; de ce au fost trimiși aproape toți pe frontul Transilvaniei? (...) Să adăugăm numai că o lună după sosirea rușilor dl. Panaitescu, șeful Siguranței Generale, a primit ordin să trimită pe toți agenții săi care vorbeau limba rusă, în Dobrogea, spre a servi ca interpreți ai trupelor ruso-române și spre a fi, de asemenea, atașați în această calitate pe lângă prefecturile locale” (Vilensky, pp. 33-35).

„O altă nenorocire era lipsa de hărți amănunțite asupra Dobrogei. Românii aveau prea puține, rușii nu aveau aproape deloc. Un ofițer de spirit mă asigura în modul cel mai serios din lume că din nebăgare în seamă toate hărțile au fost luate de regimentele care fuseseră mai înainte garnizonate în Dobrogea și care fuseseră în urmă trimise în Transilvania (în realitate, cele mai multe dintre trupele dobrogene se aflau în Cadrilater – n.S.T.). El mă asigură: se acuză Rusia că are scopuri întunecate, că are planul de a ajunge la Constantinopol prin Dobrogea. Îi ajunge să arate lipsa hărților pentru a închide gura răuvoitorilor. Oricum ar fi, fapt e că se înota în obscuritate geografică și că regimente întregi se certau cu strășnicie pentru o biată hartă a Dobrogei. Diferitele părți ale armatei pierdeau orice contact între ele; trupele se ciocneau mereu ca în vreme de mari retrageri; infanterie, cavalerie, artilerie, chesoane de muniții, bucătării de campanie, ambulanțe militare, nenumărate capete de vite – totul se pierdea într-o dezordine înspăimântătoare și continuă; și te mirai numai cum putea domni atâta dezordine, pe un front atât de îngust” (Vilensky, pp. 35-36).

Descrierea de mai sus, a primelor zile de război, trebuie coroborată cu o scrisoare privată adresată unui redactor din presa militară rusă de un locotenent-colonel rus. Acesta se plânge de atitudinea arogantă și superficială a unor ofițeri români: „Intrând în acțiune, românii credeau că vor salva Antanta, și mai cu deosebire, Rusia. Mândria lor n-avea margini. Noi, aici, la București, trebuia să înghițim tot felul de prostii, tot atât de ridicole, pe cât de jignitoare pentru demnitatea noastră națională. Ni se afirma pretutindeni, chiar în cercurile ofițerilor superiori, că România a mai salvat o dată Rusia, în 18[77-]78 și că acum ea va salva țara noastră încă o dată, însă de o primejdie infinit mai gravă decât primejdia turcă. În primele zile ale intrării în acțiune, ofițerii români priveau trupele noastre cu un dispreț măreț și o condescendență revoltătoare. Se ghicea lesne ce gândeau ei despre ofițerii noștri: Voi, amicii mei, ați fost bătuți de mai multe ori, dar așteptați puțin, noi vă vom salva în curând”. În aceste condițiuni, cum voiți ca ofițerii noștri să nu se bucure de înfrângerea de la Turtucaia? Evident interesele comune primează, dar trebuie să fii rus și să trăiești în România pentru a înțelege toată mulțumirea secretă când vedem pe ofițerii români trecând cu nasul în jos și cu aerul ceva mai puțin impertinent ca mai înainte” (Vilensky, pp. 39-40).

* * *

Ce a urmat? Inițial, s-a încercat Manevra de la Flămânda. Cinci divizii române trebuiau să traverseze Dunărea lângă Giurgiu și să pice în spatele armatei bulgare din sudul Dobrogei. Cum exact atunci au început atacurile germano-austro-ungare pe Valea Oltului, manevra a fost anulată.

În luna octombrie, o dată cu creșterea presiunii pe trupele române din trecători, bulgarii au reluat ofensiva în Dobrogea. Ca și în luptele anterioare, au beneficiat de sprijinul militarilor germani și turci (de altfel, comanda supremă a trupelor din regiune o avea mareșalul August von Mackensen). Turcii au fost cei care au dat peste cap Divizia 61 rusă, în flancul drept al apărării. Situația era periculoasă, pentru că apărătorii, învăluiți pe Dunăre, riscau să rămână izolați, cu spatele la Marea Neagră. În mod contrar comportamentul de până atunci, Zaioncikovski a ordonat „rezistență cu orice preț”. Aceasta nu a mai fost posibilă. Cavaleria bulgară a început să preseze flancul de pe litoral, unde lupta Divizia 9 română, care a început să se retragă. Constanța a fost abandonată. În zilele următoare, toată calea ferată Cernavodă-Constanța a căzut în mâinile adversarilor, după care înaintarea inamică a scăzut în intensitate. O parte din trupele bulgare și germane au fost retrase de von Mackensen, în vederea realizării unei forțe de șoc care să pătrundă în Muntenia, traversând Dunărea la Zimnicea.

La jumătatea lunii octombrie, generalul rus Andrei Zaioncikovski a fost schimbat din funcție cu generalul Vladimir Saharov. O ceruse regele Ferdinand... Era târziu. Dobrogea nu a mai putut fi salvată și, de aceea, a fost abandonată treptat. 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Ultima modificare Luni, 06 Aprilie 2020 13:40

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Latest Tweets

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus... https://t.co/R3rI4P8QzF
Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească: https://t.co/H7BX7KLSmH
De la „Ciuma din Atena” (430-427 î. Hr.) și până la pericolele recente de HIV, Ebola sau familia Coronavirus, plane… https://t.co/4ra0P4wT92
Follow Culorile Trecutului on Twitter

Articole recente

Inundațiile din 1970. Amintirile comandorului (ret.) Vasile Iurașcu, elicopterist militar

„Vladimirescu era patriot român!” Karl Marx despre ruși, eteriști și revolta pandurilor din 1821

Sfârșitul anului 1978. Occidentul crede că Pactul de la Varșovia pregătește invadarea României

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus

Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească

Carol I văzut de adjutanții regali Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu

Civilizații diferite, boli comune. Pandemii care au schimbat peisajul demografic

Un testament al conștiinței lui Titulescu. Scrisoare către Ion Antonescu (noiembrie 1940)

Interviu cu ing. Ioan Avram, fost ministru al construcțiilor de mașini (1969-1984)

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.