Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Bombardamentul de la 1 august 1943. Amintirile generalului-maior (rtr.) Teodor Temelcu

Bombardamentul de la 1 august 1943. Amintirile generalului-maior (rtr.) Teodor Temelcu Arhiva familiei Temelcu/ Wikipedia

La 1 august 1943 aviația Statelor Unite a bombardat Ploieștiul cu peste 160 de avioane cvadrimotoare de tipul B-24 „Liberator”. A fost un raid celebru pentru că, în mod neobişnuit, bombardierele americane au zburat la circa o sută de metri deasupra ţintelor, pentru a avea o precizie cât mai bună. Din acest motiv, rafinăriile au avut pagube mari, dar şi formaţiile americane au avut pierderi grele. Seara, la baze, au revenit numai 88 de aparate B-24, dintre care doar vreo 50 mai erau apte de zbor a doua zi. Celelalte, aproximativ 80, s-au prăbușit în urma atacurilor germano-româno-bulgare din Balcani sau au aterizat, avariate, în Turcia şi Cipru.

Pe teritoriul României au căzut 35 de cvadrimotoare B-24. Este de presupus însă că multe altele dintre cele care s-au prăbușit în Balcani sau în Marea Mediterană pe drumul de întoarcere au fost grav avariate în spațiul aerian românesc. Să nu uităm că la momentul raidului – denumit Operațiunea „Tidal Wave” – orașul prahovean era printre cele mai bine apărate puncte strategice din Europa, sub aspect antiaerian. Două regimente germane și unul românesc erau dispuse circular în jurul orașului și aveau în înzestrare aparatură de ultimă generație.

Din regimentul românesc de la Ploiești a făcut parte și locotenentul Teodor Temelcu (1920-2017). Intervievat în anul 2012, asupra raidului american, dar și asupra modului în care s-a format ca ofițer de artilerie antiaeriană, acesta și-a amintit:

„Deși tatăl meu a fost ofițer de infanterie, eu am ales artileria antiaeriană. M-a influențat în această direcție vărul meu primar, Constantin Heytmanek, absolvent al Școlii de Ofițeri de Artilerie de la Timișoara, promoția 1932. După ce a fost avansat sublocotenent, a fost încadrat la Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană de la București-Ghencea. În 1938 el a făcut parte din echipa locotenent-colonelului Bungescu care a înființat Centrul de Instrucție al Artileriei Antiaeriene, care era tot la Ghencea. În 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, s-a înființat Școala de Ofițeri de Artilerie Antiaeriană, pentru că era clar că aviația va juca un rol foarte important în acest conflict. Trebuie să spun, cu obiectivitate, că înființarea acestei școli se datorează generalului Paul Teodorescu, ministru al aerului și marinei, generalului Florea Țenescu, șef al Marelui Stat Major, generalului Gheorghe Popescu, zis Mecanicul, comandant al artileriei antiaeriene, și colonelului Ion Bungescu, care a fost sufletul acestei școli și primul ei comandant.

Ion Bungescu a fost un om extraordinar. Aparent, avea un aer sobru, îți lăsa impresia că se preocupa de orice chestiune cu o seriozitate exagerată, dar era un om cu un suflet foarte bun. Orele lui erau o încântare.

Făcea des apel la experiența sa de viață, la ceea ce trăise în Primul Război Mondial și la ceea ce cunoscuse după război, în timpul unor stagii în Franța. În discuțiile pe care le avea cu noi, la ore, urmărea să ne determine, cât mai des, să judecăm o situație, să gândim bine un răspuns. Era interesat să ne dezvolte personalitatea și era foarte subtil în arta formării omului. El considera că un ofițer trebuia să fie și un bun comandant, și un bun specialist al armei, dar și un om de cultură. Avea obiceiul ca, mergând prin cazarmă și întâlnind ofițeri subalterni, să-i intrebe ce carte citeau în perioada respectivă. Și, pentru a ne stimula, pe noi, elevii, să fim interesați de cultură, ne ducea la spectacolele de teatru ale lui Tudor Mușatescu, cu care era prieten, pentru că erau amândoi de pe meleaguri muscelene. Mai târziu, după ce am ieșit ofițeri, a vizitat toate unitățile de artilerie antiaeriană ca să afle cum se comportau foștii săi elevi.

Primul an de școală militară l-am efectuat pe Dealul Spirii, unde era sediul fostei Școli Pregătitoare de Ofițeri. Ce era această școală? Până în 1939, elevii făceau trei ani de pregătire militară. Primul an era comun, indiferent de arma aleasă. Se făcea pregătire militară generală, la această școală pregătitoare, iar din anul doi, fiecare pleca la arma sa: artileriștii la Timișoara, cavaleriștii la Târgoviște, aviatorii și geniștii la București, marinarii la Constanța...

După ce a început Al Doilea Război Mondial, Școala Pregătitoare de Ofițeri s-a desființat. Localul ei rămânând liber, aici și-a stabilit sediul Școala de Ofițeri de Artilerie Antiaeriană. Încă din primul an am simțit că lucrurile erau serioase, grave. Se punea accentul pe pregătirea practică. Trebuia să fim capabili, în cel mai scurt timp, să putem comanda o secție sau o baterie de artilerie antiaeriană. La Centrul de Instrucție al Artileriei Antiaeriene de la Ghencea aveam în dotare tunuri Vickers de calibru 75 mm, primite din Anglia, tunuri Rheinmetall de calibru 37 mm, primite din Germania, dar și tunuri de calibru mai mic sau mitraliere antiaeriene. De asemenea, aveam și proiectoare cu raza de 150 cm și aparate de ascultare. Aș mai spune că mai aveam, în comuna Roșu, o baterie Vickers amplasată în poziție de tragere, unde făceam instrucție operativă.

În luna iunie 1940, la sfârșitul primului an în școala de ofițeri, elevii promoției mele au plecat la stagiu. Eu am fost repartizat la Gara de Nord. Pe platforma cea mai înaltă erau amplasate mitraliere de 13,2 mm și tunuri de calibru 20 mm. Comandant l-am avut pe Dan Brătianu, care era ofițer de rezervă și fiu al liberalului Dinu Brătianu. Acest stagiu a coincis cu pierderile teritoriale care au dus la destrămarea României Mari. De aceea, nu am avut concediu.

La 1 septembrie 1940 am revenit în cazarma de la Dealul Spirii și, după câteva zile, am aflat că ne vom muta cu școala la Ghencea. Ce se întâmplase? După ce Carol al II-lea a abdicat, batalionul de gardă al regelui a primit ordin să predea cazarma Școlii de Ofițeri de Artilerie Antiaeriană. A fost ales acest nou sediu pentru că era în apropierea Centrului de Instrucție al Artileriei Antiaeriene.

În anul II de studii pregătirea s-a făcut în spiritul doctrinei militare germane. Venise Misiunea Militară trimisă de Hitler, iar instructorii pentru artileria antiaeriană au lucrat la Centrul de la Ghencea. Noi am tradus în limba română regulamentul german de trageri și l-am studiat. Dar am avut dezavantajul că încă nu veniseră tunurile de calibru 88 mm, să ne pregătim cu ele...

În timpul evenimentelor cunoscute sub numele de Rebeliunea legionară, am format patrule din elevii școlii și am păzit cazarma, dar nu s-a întâmplat nimic deosebit. Îmi amintesc însă faptul că, în epocă, nu discutam niciodată despre legionari sau alte chestiuni politice. Era interzis cu desăvârșire acest lucru.

Am fost avansați sublocotenenți la 10 Mai 1941. Festivitatea, care a avut loc pe actualul Bulevard al Aviatorilor, a fost foarte sobră. Nu purtam ținută de ceremonie, ci ținută de campanie. Războiul plutea în aer...

Imediat după ce am ieșit ofițeri, colonelul Bungescu ne-a dus la Constanța și am executat trageri reale în poligon, cu tunuri Vickers și Rheinmetall. Deși eram ofițeri, am executat trageri ca simpli servanți, pentru a înțelege mai bine rolul soldatului.

După ce ne-am întors de la trageri, am fost repartizat la Regimentul 6 Artilerie Antiaeriană, care avea cazarma în București, la Malmaison, și era comandat de colonelul Robert Bossy, care era foarte distins și manierat. Ne arăta mult respect, fie că vorbea cu ofițerii, fie că vorbea cu soldații. Iar după 23 august 1944 a devenit adjutantul regelui Mihai. 

Imediat după sosirea mea la regiment, a început războiul și am fost trimis în dispozitiv. Bateria mea era în nordul Capitalei, în Parcul Privighetorilor. Au fost câteva bombardamente, dar frontul s-a îndepărtat repede spre Răsărit.

Mai trebuie să spun ceva... Când România a început războiul, predictoarele engleze ale bateriilor Vickers au fost înlocuite cu aparatele centrale de conducere a tragerilor model Bungescu, care erau mai bune. Aceste aparate proiectate de Ion Bungescu se fabricau la Reșița, iar la Brașov se fabricau tunuri Rheinmetall și Vickers. Dar, la tunurile Vickers, românii au mai adăugat ceva. Studiind tunurile Bofors, de 40 mm, care aveau două axe, deci patru roți, inginerii români s-au gândit să facă și la tunurile Vickers două axe. Până atunci, tunurile de calibru 75 mm aveau o singură axă și, din această cauză, ele se puneau greu în marș, din poziția de tragere. Printre cei care au lucrat la modificări a fost și vărul meu, Constantin Heytmanek, viitor general de artilerie antiaeriană”.

La începutul anului 1942 am fost anunțat că voi fi trimis la specializare în Germania. Au fost selectați comandanți de divizioane sau adjuncți ai lor, comandanți de baterii și sublocotenenți responsabili cu măsurătorile. Printre aceștia din urmă mă număram și eu. Urma să importăm tunuri germane de calibru 88 mm și plecam să ne familiarizăm cu tehnica germană.

Grupul nostru s-a aflat în Germania în perioada martie-iunie 1942. Eu am făcut specializarea la Munchen, într-o veche cazarmă denumită Școala Nr.7. Am studiat altitelemetrul și aparatul central de conducere a tragerii; ambele erau foarte performante. O baterie de tunuri, calibru 88 mm, avea o dotare impecabilă...

În luna mai am revenit în țară și am fost repartizat la Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană, care tocmai se înființase la Ploiești. Comandant era colonelul Turtureanu, care era bucovinean și provenea din armata austro-ungară. De aceea, cunoștea limba germană foarte bine.

Noi, cei care am revenit din Germania, am mers inițial la Târgșor, unde s-a format un centru de instrucție ad-hoc. Erau și specialiști germani, care lucrau cu conducerea regimentului, pentru a pregăti intrarea acestuia în dispozitiv. Și, în toamna anului 1942, Regimentul 7 a intrat în dispozitiv, suprapunându-se peste Regimentul 180 german. Bateria mea făcea parte din Divizionul 25 și era amplasată lângă șoseaua Brazi-Târgșor, pe teritoriul fermei doamnei Moruzi”.

În dispozitivul de la Ploiești eram permanent în stare de alarmă. Zilnic făceam antrenamente, cu avioane care zburau pe trasee anunțate, ca să le identificăm și să nu deschidem focul.

Antrenamentul presupunea: observarea țintei, urmărirea acesteia, determinarea elementelor de tragere și simularea tragerii.

Am efectuat și trageri reale în poligonul de la Mamaia. Acolo era poligonul nostru, la nord de Societatea de Autobuze Săgeata. Prin rotație, bateriile din dispozitiv erau scoase, încărcate pe platforme de cale ferată și mergeau la trageri reale, în poligon. 

Prima luptă cu bombardierele americane am avut-o la 1 august 1943, care a căzut într-o zi de duminică. Era o frumusețe de zi, cu soare. Dar pentru noi, cei care eram în dispozitiv, nu era zi liberă. Bateria era permanent asigurată pentru tragere.

Nemții, care aveau stații de radiolocație în Balcani, au semnalat că o mare formație de avioane traversează Mediterana și se îndrepta spre Europa. Nu știa nimeni unde anume va lovi... Dar, din momentul în care s-a precizat direcția, informațiile au început să curgă de la Centrul de informare de la Păulești.

Americanii au venit zburând la altitudine foarte joasă. Au coborât imediat după ce au trecut Dunărea. Chiar dacă radarele nu le-au mai putut urmări, cercetașii din zona de sud a țării ne informau că avioanele zboară jos. Știind acest lucru, noi ne-am reglat focoasele proiectilelor să facă explozie la o distanță de 1000 de metri de la plecarea din tun.

Am avut și noi o surpriză pentru americani. Nu cred că ei știau că fiecare baterie de tunuri de calibru 88 mm avea și o secție de trei tunuri de calibru 20 mm. Și acestea au făcut prăpăd.

Noi nu am fost luați prin surprindere de acest atac, care a avut loc dinspre vest spre est. Dar a fost acel moment unic ca tu, fiind la tun, și trăgând în avion, să-l vezi pe mitraliorul de pe bombardier cum trage în tine, iar din afetul tunului ricoșau cartușele. Era un adevărat spectacol... de la țeava tunului la bombardier erau sub o sută de metri. Dar totul se întâmpla în fracțiuni de secundă, pentru că viteza lor era foarte mare.

Sigur, lupta tunurilor de calibru 88 mm a fost complicată. Din cauza vitezei unghiulare foarte mari, nu s-a putut face urmărirea cu ajutorul aparatelor; și atunci, s-au executat trageri directe. Fiecare tun ochea direct avionul. Eu, deși eram la aparatul central, cum nu aveam ce face acolo într-o asemenea situație, am trecut la un tun, cu ochii pe încărcător. Pe mine mă interesa ca aici treaba să meargă strună, să fie cadența de tragere cât mai rapidă. Avioanele defilau foarte repede prin fața bateriei și trebuiau trimise cât mai multe proiectile în cel mai scurt timp. Așa a fost la 1 august 1943...”.

Evaluaţi acest articol
(6 voturi)
Ultima modificare Miercuri, 26 Februarie 2020 16:52

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Categorii

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.