În luna septembrie a anului 1958, Paraschiva și Florea Mușat din Zimnicea și-au adunat rudele apropiate pentru a celebra cununia religioasă a celui mai mic fecior, Virgil, cu o fată vrednică din târg, România. Da, da, ați citit bine! Chiar așa o chema. Primise acest nume pentru a onora jertfa tatălui, care plecase pe front și căzuse înainte de nașterea ei.
Având propria ei casă, moștenire de la bunica paternă, fata a fost o alegere foarte bună pentru părinții băiatului care, cu patru copii pe cap, aveau destule obligații de îndeplinit. Pentru băiatul cel mare, care se însurase primul, cumpăraseră teren și ridicaseră o casă, că doar soțul vine cu pereții, iar soția cu zestrea. Al doilea băiat, după căsătorie, rămăsese în casa bătrânească, iar fata se măritase și plecase la familia soțului.
Rămânea Virgil, care era cel mai mic. Și el avea nevoie de un acoperiș deasupra capului după căsătorie... o nouă cheltuială pe umerii părinților! Dacă și-ar găsi o fată cu casă...
În cele din urmă, lucrurile s-au așezat. La plimbările duminicale, Virgil a tras-o de cozi pe România și ea a rămas cu el.
La Zimnicea era obiceiul ca tinerii să se plimbe duminicile pe „Aleea Trandafirilor”. Dacă unui băiat îi plăcea o fată, se apropia de ea și o trăgea de cozi. Dacă și fata îl plăcea, se desprindea din grup și rămânea cu el. Dacă nu-l plăcea sau era deja promisă altcuiva, răspundea simplu: Sunt plecată! și-și vedea de drum.
Cum cei doi s-au plăcut, familiile lor s-au înțeles și au pus nunta. Doar că ... mireasa nu avea 16 ani împliniți și preotul nu a putut să-i cunune în biserică. S-a hotărât ca în 1957 să fie petrecerea cu lăutari și cu obiceiurile locului – gătitul miresei, bradul, darurile, ploconul nașilor, iertăciunea și rachiul – iar anul următor să revină la preot pentru cununie.
Iată-i, așadar, în luna lui septembrie 1958, pe tinerii soți – deja în așteptarea primului copil – urmați de membrii familiei, îndreptându-se spre casa nașilor lor, unde s-au îmbrăcat din nou în ginere și mireasă și de unde au plecat spre biserică.
Apoi au mers la atelierul de fotografie, pentru a marca și ultimul obicei al nunții. O amintire peste ani de la o nuntă care s-a desfășurat în două acte!
