*

*   *

General de divizie adjutant Gheorghe P. Georgescu

Am luat serviciul în mai 1896 cu mare îngrijorare, căci, ca tot omul, aveam cusururi, mai ales că eram cam uituc. Serviciul era cu atât mai greu cu cât regele, foarte ocupat și excepțional de activ, era așa de concis în ordine, încât de multe ori începutul ordinului îl dădea în gând. Îndeosebi la Sinaia [era mai greu], unde serviciul adjutantului se mai complica și cu acela de mareșal al curții, timp de două săptămâni. Aici, dimineața la ora 9, mergeam la raport. Ordin pentru programul zilei, scurt, după care regele își lua chipiul alb și bastonul și pleca în pădure, de unde nu se mai întorcea decât la ora audiențelor, 11-11.30. [...]

Activitatea regelui Carol era nemăsurată chiar în cabinet, totdeauna cu condeiul în mână; în picioare, la birou, unde din când în când, ostenit încăleca pe o șa; vara, pe căldura mare, când și musca se odihnea după masă, pe el îl găseam la birou. Și când se plimba, el lucra: era zărit uneori la 4-5 km afară din Sinaia și totdeauna neînsoțit de nimeni, dus să urmărească construcția șoselei Târgoviște. Dacă poliția voia să-l supravegheze, aceasta trebuia făcut cu mare discreție, căci nu-i plăcea să fie urmărit. Însă la Sinaia, urmărirea discretă era aproape imposibilă din cauza terenului muntos și păduros. Așa că supravegherea era mai mult de la Dumnezeu. [...]

În București ieșea, asemenea, des pe jos, însă însoțit totdeauna de adjutantul de serviciu. [...]

Într-o duminică, pe când mergeam la Biserica din Pitar-Moșu, fără să bag de seamă că este preocupat, ba chiar supărat, îi zic: Știe Majestatea Voastră că nu avem decât șapte milioane de cartușe de infanterie? – Nu este adevărat! Avem 20 de milioane! Și s-a și întors cu spatele (eram în trăsură). Chiar dacă nu s-ar fi întors cu spatele, tot nu aș mai fi insitat. Aceasta se petrecea în anul 1900, când, cu nota cominatorie a lui Marghiloman, la Sofia; când Drandarevsky, la Rusciuk, pe malul Dunării, ne amenința că o să vină la București, să bea cafeaua la Capșa. Întorși la palat, la ora 12, când am anunțat pe prefectul poliției, am văzut pe birou un plic mare galben pe care era scris „Muniție de infanterie”. Faptul mi-a făcut mare plăcere, căci trebuia ca această gravă afacere să capete o soluțiune urgentă.

După patru zile, la serviciul următor, pe când ne întorceam pe jos de la Palatul Cotroceni, unde luase ceaiul, deschise vorba de munițiuni cu cuvintele: N-avem decât șase milioane! M-am făcut că nu înțeleg, căci mă costase că mă socotise mincinos. Îmi repetă: Nu avem decât șase milioane de cartușe de infanterie. Și, contra obiceiului lui, face și un gest familiar, punând mâna pe brațul meu: Ați avut dreptate! Am dat însă ordine ministrului de război să se repare urgent această lacună primejdioasă. [...]

Vara, împreună cu regina, mergea în Elveția, la Ragaz, stațiune balneară pe Rin, însoțit de doi adjutanți și de două doamne de onoare; apoi, de aici, la Weinburg, pe lacul Konstanz, unde prințul Leopold (șeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen) avea o vilă, înconjurată de o mică vie și unde, în septembrie, din tradiție, se întrunea toată familia. Principesa mamă, care avea un cult pentru fiul său Carol, îl preceda cu câteva zile la Ragaz și începea să numere cu neliniște zilele până la sosirea fiului său, apoi de la sosire până la plecare. [...]

Pentru țăranii din împrejurimile localității Ragaz era „domnul rege”. Împreună cu regina și suita, mai în toate zilele, lua ceaiul prin localitățile din împrejurimi. Îi făcea plăcere să stea de vorbă cu țăranii. Cei care știau cine este, îi strângeau mâna cu o deosebită căldură lui „herr könig”. [...]

Singura distracție a regelui Carol era partida de biliard, seara, după masă. La București juca cu Basset (secretarul particular al regelui – n.C.T.) și cu dr. Young, iar la Sinaia cu adjutantul de serviciu și, câteodată, cu unul sau doi invitați intimi, căci seara nu era la masă decât Curtea. Domnilor, vă rog lăsați și pe rege să câștige câte o partidă, căci se culcă așa de nemulțumit, că adoarme greu, ne zicea regina. Adevărul este că, deși stăpân pe tehnica jocului, îi lipsea maleabilitatea mâinii și brațului. Ținea tacul și-l strângea cu toată mâna, în loc să-l miște cu două degete, ca să poată avea flexibilitatea cuvenită. Unul din adjutanți, generalul Șomănescu, la prima sa partidă cu regele, uitând probabil pentru ce i se făcea această onoare, [fiind] jucător de forță, i-a făcut pe nerăsuflate o serie de 50 de puncte, la care regele i-a mulțumit grațios și a pus tacul la locul lui. În partidele următoare, generalul și-a stăpânit ardoarea și a înlesnit și regelui plăcerea de a face câteva carambolaje.

BIBLIOGRAFIE:

Alexandru Tzigara-Samurcaș (coord.), Din viața Regelui Carol I. Mărturii contimporane și documente inedite, 1939