Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Carol I văzut de adjutanții regali Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu

Carol I văzut de adjutanții regali Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu Wikipedia.org

Pe lângă secretari particulari, regii României au avut și secretari militari, denumiți adjutanți. Funcția aceasta era îndeplinită, prin rotație, de ofițeri tineri, care răspundeau de programul regelui – pe care îl întocmeau împreună cu secretarul particular – și asigurau corespondența dintre suveran și structurile armatei. Adjutanții au fost martori la evenimentele oficiale sau restrânse ale familiei regale și au avut ocazia să-l cunoască îndeaproape pe omul Carol, dincolo de masca regală.

În 1939, când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea regelui Carol I, la rugămintea lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, foști adjutanți regali – acum generali în retragere – au pus pe hârtie câteva amintiri. Avem, astfel, posibilitatea să aflăm că primul rege al României nu a fost doar cel care impunea distanță față de oricine, era zgârcit în a întinde mâna oricui și acorda audiențe „cu ochii pe ceas”. Vă oferim spre lectură fragmente semnate de Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu, care ne zugrăvesc un om cu sentimente, cu orgoliu, cu greșeli și cu supărări copilărești...

 

*

*   *

 General adjutant Paul Angelescu        

 

Luarea reședinței de vară de către Curtea Regală se făcea în fiecare an aproape la aceeași dată și în general după o călătorie pe Dunăre și o vizită la Constanța, urmând îndată după serbarea zilei de 10 Mai. [...]

Regele Carol avea o adevărată pasiune pentru Sinaia, care-i dădea o anume libertate, cu care noi, obișnuiți muritori, suntem atâr de deprinși, încât nu ne putem lipsi de ea nicio zi și nicio oră, permițându-i astfel să facă zilnic diferite preumblări și să se ocupe în cele mai mici detalii cu necontenitele înfrumusețări ale Castelului Peleș, de care era mândru, și cu drept cuvânt. Dar și aci regele lucra zilnic cu minștrii, primea în audiențe pe șefii misiunilor străine – care-și mutau reședința la Sinaia – cum și pe diferiți oameni politici și persoane din țară și străinătate. Una din plăcerile regelui era să aibă zilnic multă lume la prânz și cină, cu deosebire că la cină erau invitate persoane mai apropiate de Curte. [...]

Regele și regina luau contact – aș putea spune – de două ori cu persoanele invitate la prânz. Primul contact se lua în așa numita Sală Maură, unde doamnele se așezau într-o parte de la intrarea în sală, iar domnii în cealaltă parte și stând astfel față în față regele și regina, intrând, se îndreptau regina către doamne și regele către domni, convorbind cu fiecare; apoi regele se îndrepta către doamne și regina către domni. Acest prim contact fiind luat, regele și regina, urmați de invitați, treceau în sala de mâncare. Regele mânca foarte puțin; îl văd și azi cum sta în mijlocul mesei, lua rând pe rând pe invitați, rotind ochii și fără să miște capul, îi observa în toate mișcările și foarte adeseori cei asupra cărora erau îndreptate privirile regelui erau surprinși și parcă străfulgerați de ochii săi și printre aceștia eram uneori și eu. Și, fiindcă vorbesc de ochii regelui, trebuie să spun că figura lui, care era de o finețe clasică, era luminată de doi ochi albaștri, limpezi și pătrunzători, mișcându-se repede și rotindu-se necontenit, ceea ce dădea figurii sale o așa de mare mobilitate, încât cu greu pictorii au putut prinde pe pânză adevăratul său chip. Cred că singurul care a reușit mai bine a fost pictorul francez Flameng, care-mi spunea că n-a văzut niciodată niște ochi atât de vii și însușirea excepțională de a-i roti ca un vultur, îmbrățișând, fără a clinti capul, o jumătate de tur de orizont.

După dejun regele și regina, urmați de toți invitații, treceau în marele hall al castelului și regelui îi plăcea să ofere invitaților neinițiați, surpriza, făcând semn adjutantului ca să apese pe un buton electric, care punea în mișcare tavanul mobil al sălii. Acesta, mișcându-se încetul cu încetul, dispărea lăsând să se vadă cerul albastru. Regele, stând întotdeauna în picioare, se apropia de invitați, convorbind cu fiecare și uneori se întreținea cu ei atât de mult, încât stăteam cu toții în picioare și două ore. [...]

Într-o zi, ministrul Germaniei, Waldthausen, se prezentă la castel cu un compatriot care, semnând în registru d-nul și d-na X, solicita pentru dânsul o audiență la rege. Prezentând la raportul de a doua zi registrul de înscriere, suveranul hotărăște ca d-nul și d-na X să fie invitați la prânz, pentru a patra zi. După trimiterea cărții de invitație, aflu de la comisarul palatului că doamna nu este soția domnului X.

Am rămas aiurit și, neputând găsi pe ministrul Waldthausen, și el indus în eroare, pentru a-i cere lămuriri, căci plecase la București, a trebuit să raportez regelui această întâmplare, cerându-i permisiunea de a anula invitațiunea: A, nu, răspunde regele, domnul a comis desigur o necuviință, dar noi nu putem să-i răsplătim la fel, mai ales că nu suntem obligați să verificăm starea civilă a străinilor care cer audiență. Vor veni la dejun și apoi vor rămâne rușinați. Regele Carol i-a primit cu amabilitate, ferindu-se să facă cea mai mică aluzie privitoare la adevărata lor situațiune. Nu știu dacă ei au rămas rușinați, dar știu că au plecat încântați.

Un domn străin prezentat de Legația Belgiană este invitat la prânz. După masă a urmat cercul obișnuit cu invitații. Domnul părea foarte umblat și povestea peripețiile vieții sale cu mult farmec, astfel că regina Elisabeta, care se arăta din ce în ce mai încântată, este solicitată de acest domn ca să roage pe rege să-i dea un autograf, scoțând în acest scop, de la pieptul redingotei, un carnet cu sute de iscălituri a multor persoane notabile, printre care și a câtorva șefi de stat. Deși regele era foarte zgârcit cu darea iscăliturii, acordându-le numai în cazuri cu totul excepționale, totuși regina Elisabeta interveni pe lângă dânsul cu o discretă insistență și, pentru a câștiga partida, spuse regelui că atât regele Belgiei, cât și împăratul Wilhelm au iscălit. -A, da? ripostă regele, atunci regina poate să iscălească. [...]

Regele Carol era foarte exigent în chestiunile protocolare și, cu toate că era plin de curtenie față de oricine, nu ceda nimic din ceea ce i se cuvenea de drept ca rege. Astfel, ocupa totdeauna, în trăsură sau automobil, partea dreaptă, regina luând loc în stânga sa. Îmi aduc aminte că, odată, la raport, potrivit obiceiului, i-am citit o dare de seamă referitoare la unele serbări de curte, dare de seamă redactată de adjutantul regal pe care-l schimbasem în serviciu. Acolo era vorba de regina și camaradul meu, în loc de regina, scrisese suverana. Deodată, regele mă oprește: Ați citit suverana? Rog să spuneți camaradului dumneavoastră că în România nu există suverană, ci numai suveran. În Olanda, da, regina este suverană, dar în România, regina rămâne regină.

*

*   *

General de divizie adjutant Gheorghe P. Georgescu

Am luat serviciul în mai 1896 cu mare îngrijorare, căci, ca tot omul, aveam cusururi, mai ales că eram cam uituc. Serviciul era cu atât mai greu cu cât regele, foarte ocupat și excepțional de activ, era așa de concis în ordine, încât de multe ori începutul ordinului îl dădea în gând. Îndeosebi la Sinaia [era mai greu], unde serviciul adjutantului se mai complica și cu acela de mareșal al curții, timp de două săptămâni. Aici, dimineața la ora 9, mergeam la raport. Ordin pentru programul zilei, scurt, după care regele își lua chipiul alb și bastonul și pleca în pădure, de unde nu se mai întorcea decât la ora audiențelor, 11-11.30. [...]

Activitatea regelui Carol era nemăsurată chiar în cabinet, totdeauna cu condeiul în mână; în picioare, la birou, unde din când în când, ostenit încăleca pe o șa; vara, pe căldura mare, când și musca se odihnea după masă, pe el îl găseam la birou. Și când se plimba, el lucra: era zărit uneori la 4-5 km afară din Sinaia și totdeauna neînsoțit de nimeni, dus să urmărească construcția șoselei Târgoviște. Dacă poliția voia să-l supravegheze, aceasta trebuia făcut cu mare discreție, căci nu-i plăcea să fie urmărit. Însă la Sinaia, urmărirea discretă era aproape imposibilă din cauza terenului muntos și păduros. Așa că supravegherea era mai mult de la Dumnezeu. [...]

În București ieșea, asemenea, des pe jos, însă însoțit totdeauna de adjutantul de serviciu. [...]

Într-o duminică, pe când mergeam la Biserica din Pitar-Moșu, fără să bag de seamă că este preocupat, ba chiar supărat, îi zic: Știe Majestatea Voastră că nu avem decât șapte milioane de cartușe de infanterie? – Nu este adevărat! Avem 20 de milioane! Și s-a și întors cu spatele (eram în trăsură). Chiar dacă nu s-ar fi întors cu spatele, tot nu aș mai fi insitat. Aceasta se petrecea în anul 1900, când, cu nota cominatorie a lui Marghiloman, la Sofia; când Drandarevsky, la Rusciuk, pe malul Dunării, ne amenința că o să vină la București, să bea cafeaua la Capșa. Întorși la palat, la ora 12, când am anunțat pe prefectul poliției, am văzut pe birou un plic mare galben pe care era scris „Muniție de infanterie”. Faptul mi-a făcut mare plăcere, căci trebuia ca această gravă afacere să capete o soluțiune urgentă.

După patru zile, la serviciul următor, pe când ne întorceam pe jos de la Palatul Cotroceni, unde luase ceaiul, deschise vorba de munițiuni cu cuvintele: N-avem decât șase milioane! M-am făcut că nu înțeleg, căci mă costase că mă socotise mincinos. Îmi repetă: Nu avem decât șase milioane de cartușe de infanterie. Și, contra obiceiului lui, face și un gest familiar, punând mâna pe brațul meu: Ați avut dreptate! Am dat însă ordine ministrului de război să se repare urgent această lacună primejdioasă. [...]

Vara, împreună cu regina, mergea în Elveția, la Ragaz, stațiune balneară pe Rin, însoțit de doi adjutanți și de două doamne de onoare; apoi, de aici, la Weinburg, pe lacul Konstanz, unde prințul Leopold (șeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen) avea o vilă, înconjurată de o mică vie și unde, în septembrie, din tradiție, se întrunea toată familia. Principesa mamă, care avea un cult pentru fiul său Carol, îl preceda cu câteva zile la Ragaz și începea să numere cu neliniște zilele până la sosirea fiului său, apoi de la sosire până la plecare. [...]

Pentru țăranii din împrejurimile localității Ragaz era „domnul rege”. Împreună cu regina și suita, mai în toate zilele, lua ceaiul prin localitățile din împrejurimi. Îi făcea plăcere să stea de vorbă cu țăranii. Cei care știau cine este, îi strângeau mâna cu o deosebită căldură lui „herr könig”. [...]

Singura distracție a regelui Carol era partida de biliard, seara, după masă. La București juca cu Basset (secretarul particular al regelui – n.C.T.) și cu dr. Young, iar la Sinaia cu adjutantul de serviciu și, câteodată, cu unul sau doi invitați intimi, căci seara nu era la masă decât Curtea. Domnilor, vă rog lăsați și pe rege să câștige câte o partidă, căci se culcă așa de nemulțumit, că adoarme greu, ne zicea regina. Adevărul este că, deși stăpân pe tehnica jocului, îi lipsea maleabilitatea mâinii și brațului. Ținea tacul și-l strângea cu toată mâna, în loc să-l miște cu două degete, ca să poată avea flexibilitatea cuvenită. Unul din adjutanți, generalul Șomănescu, la prima sa partidă cu regele, uitând probabil pentru ce i se făcea această onoare, [fiind] jucător de forță, i-a făcut pe nerăsuflate o serie de 50 de puncte, la care regele i-a mulțumit grațios și a pus tacul la locul lui. În partidele următoare, generalul și-a stăpânit ardoarea și a înlesnit și regelui plăcerea de a face câteva carambolaje.


BIBLIOGRAFIE:

Alexandru Tzigara-Samurcaș (coord.), Din viața Regelui Carol I. Mărturii contimporane și documente inedite, 1939

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Ultima modificare Luni, 23 Martie 2020 10:41

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Latest Tweets

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus... https://t.co/R3rI4P8QzF
Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească: https://t.co/H7BX7KLSmH
De la „Ciuma din Atena” (430-427 î. Hr.) și până la pericolele recente de HIV, Ebola sau familia Coronavirus, plane… https://t.co/4ra0P4wT92
Follow Culorile Trecutului on Twitter

Articole recente

Inundațiile din 1970. Amintirile comandorului (ret.) Vasile Iurașcu, elicopterist militar

„Vladimirescu era patriot român!” Karl Marx despre ruși, eteriști și revolta pandurilor din 1821

Sfârșitul anului 1978. Occidentul crede că Pactul de la Varșovia pregătește invadarea României

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus

Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească

Carol I văzut de adjutanții regali Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu

Civilizații diferite, boli comune. Pandemii care au schimbat peisajul demografic

Un testament al conștiinței lui Titulescu. Scrisoare către Ion Antonescu (noiembrie 1940)

Interviu cu ing. Ioan Avram, fost ministru al construcțiilor de mașini (1969-1984)

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.