Pe lângă secretari particulari, regii României au avut și secretari militari, denumiți adjutanți. Funcția aceasta era îndeplinită, prin rotație, de ofițeri tineri, care răspundeau de programul regelui – pe care îl întocmeau împreună cu secretarul particular – și asigurau corespondența dintre suveran și structurile armatei. Adjutanții au fost martori la evenimentele oficiale sau restrânse ale familiei regale și au avut ocazia să-l cunoască îndeaproape pe omul Carol, dincolo de masca regală.

În 1939, când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea regelui Carol I, la rugămintea lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, foști adjutanți regali – acum generali în retragere – au pus pe hârtie câteva amintiri. Avem, astfel, posibilitatea să aflăm că primul rege al României nu a fost doar cel care impunea distanță față de oricine, era zgârcit în a întinde mâna oricui și acorda audiențe „cu ochii pe ceas”. Vă oferim spre lectură fragmente semnate de Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu, care ne zugrăvesc un om cu sentimente, cu orgoliu, cu greșeli și cu supărări copilărești...

*

*   *

General adjutant Paul Angelescu        

Luarea reședinței de vară de către Curtea Regală se făcea în fiecare an aproape la aceeași dată și în general după o călătorie pe Dunăre și o vizită la Constanța, urmând îndată după serbarea zilei de 10 Mai. [...]

Regele Carol avea o adevărată pasiune pentru Sinaia, care-i dădea o anume libertate, cu care noi, obișnuiți muritori, suntem atâr de deprinși, încât nu ne putem lipsi de ea nicio zi și nicio oră, permițându-i astfel să facă zilnic diferite preumblări și să se ocupe în cele mai mici detalii cu necontenitele înfrumusețări ale Castelului Peleș, de care era mândru, și cu drept cuvânt. Dar și aci regele lucra zilnic cu minștrii, primea în audiențe pe șefii misiunilor străine – care-și mutau reședința la Sinaia – cum și pe diferiți oameni politici și persoane din țară și străinătate. Una din plăcerile regelui era să aibă zilnic multă lume la prânz și cină, cu deosebire că la cină erau invitate persoane mai apropiate de Curte. [...]

Regele și regina luau contact – aș putea spune – de două ori cu persoanele invitate la prânz. Primul contact se lua în așa numita Sală Maură, unde doamnele se așezau într-o parte de la intrarea în sală, iar domnii în cealaltă parte și stând astfel față în față regele și regina, intrând, se îndreptau regina către doamne și regele către domni, convorbind cu fiecare; apoi regele se îndrepta către doamne și regina către domni. Acest prim contact fiind luat, regele și regina, urmați de invitați, treceau în sala de mâncare. Regele mânca foarte puțin; îl văd și azi cum sta în mijlocul mesei, lua rând pe rând pe invitați, rotind ochii și fără să miște capul, îi observa în toate mișcările și foarte adeseori cei asupra cărora erau îndreptate privirile regelui erau surprinși și parcă străfulgerați de ochii săi și printre aceștia eram uneori și eu. Și, fiindcă vorbesc de ochii regelui, trebuie să spun că figura lui, care era de o finețe clasică, era luminată de doi ochi albaștri, limpezi și pătrunzători, mișcându-se repede și rotindu-se necontenit, ceea ce dădea figurii sale o așa de mare mobilitate, încât cu greu pictorii au putut prinde pe pânză adevăratul său chip. Cred că singurul care a reușit mai bine a fost pictorul francez Flameng, care-mi spunea că n-a văzut niciodată niște ochi atât de vii și însușirea excepțională de a-i roti ca un vultur, îmbrățișând, fără a clinti capul, o jumătate de tur de orizont.