ST: Cum au decurs primele săptămâni la Stalingrad?
IDC: Făceam misiuni de vânătoare liberă şi de sus vedeam trupele germane care atacau oraşul. Apoi, făceam însoţirea şi protecţia avioanelor germane Stuka, să nu fie atacate de aviaţia sovietică. Stalingradul era distrus, pentru că era bombardat zilnic. Uneori, când degajam dintr-o luptă aeriană, eram foarte aproape de sol... Zburam deasupra trupelor terestre şi dacă vedeam tunuri antiaeriene sovietice, trăgeam în ele.
ST: Cum distingeaţi linia frontului în acel oraş plin de moloz?
IDC: Distingeam linia frontului după casele care luau foc, după ce Stukas-urile le bombardaseră. În plus, înainte de zbor, primeam informaţii cam pe unde se afla această linie.
ST: Lupte aeriene aţi angajat?
IDC: Da, sigur! Cu avioane de fabricaţie sovietică, în special. Ei au primit şi de la americani avioane, dar ni se ceruse să le evităm pe acestea, pentru că erau superioare Messerschmitt-urilor noastre 109 E.
ST: Nemţii aveau deja varianta G a Me-ului 109, cu un motor mai puternic. Dumneavoastră zburaţi încă pe aparatele care făcuseră Bătălia Angliei...
IDC: Toate au fost bune până la 19 noiembrie 1942, când sovieticii au trecut la contraofensivă. În câteva zile au încercuit Stalingradul. Şi aerodromul nostru a căzut în acea încercuire. Eu am fost primul care a plecat de la Karpovka, în ziua de 24 noiembrie 1942. Tancurile sovietice se aflau la marginea aerodromului. Eram, deci, într-o capcană şi căpitanul Crihană, comandantul Grupul 7 Vânătoare, ne-a convocat într-o şedinţă, într-unul dintre bordeiele unde stăteam. A considerat că este bine să anunţăm comandamentul nostru că nu mai aveam nicio legătură cu nemţii. În acel moment germanii plecaseră de pe Karpovka. Crihană a hotărât să plece unul dintre următorii doi aviatori: sublocotenenţii Hariton Duşescu şi Ioan Di Cesare. Până la urmă, s-a decis să plec eu...
ST: Îmi imaginez că a fost o decolare grea... am citit că vremea, în acele zile, nu permitea zborul.
IDC: Am decolat înainte de ora patru, pe o vreme foarte urâtă. Nu se putea zbura la înălţime, am zburat la rasul pământului. Era ceaţă... am luat-o pe calea ferată Karpovka – Morozovskaya. La Morozovskaya ar fi trebuit să-l găsesc pe comandorul Tănăsescu cu I.A.R.-urile 80, dar ei plecaseră încă de dimineaţă de acolo, pentru că ruşii ajunseseră la ei la aerodrom şi atacaseră. Am găsit câţiva soldaţi la un bordei care ţinea loc de post de comandă şi ei mi-au spus cum stăteau lucrurile. Am decolat din nou şi am ajuns la la Tacinskaia. Acesta era un aerodrom foarte mare şi eu a trebuit să îmi aştept rândul în aer, pentru că erau multe avioane româneşti şi germane care veneau la aterizare. Când am ajuns la sol, am căutat să stau de vorbă cu aviatorii români. Acolo, pe un viscol teribil, l-am întâlnit pe comandorul Cristescu, pe care îl cunoşteam de la Braşov din 1937. Era comandantul grupului de bombardiere înzestrat cu Savoia-Marchetti 79B. I-am spus de ce am venit şi el mi-a zis: Di Cesare, dacă vrei să te vezi cu Gheorghiu, nu avem decât o soluţie. Să luăm maşina pe care o am eu la dispoziţie şi să mergem la el! Mai întâi am mâncat ceva, pentru că nu mâncasem toată ziua, apoi am plecat. Ne-am dus în centrul localităţii, la o clădire cu etaj, fostă şcoală. Acolo era sediul Grupării Aeriene de Luptă, condusă de generalul Ermil Gheorghiu. El ne-a primit şi eu i-am explicat pe hartă – asistat de comandorul Cristescu – care era situaţia la Karpovka şi Stalingrad. Gheorghiu i-a cerut lui Cristescu să trimită un bimotor Savoia la Grupul 7 şi să ia toţi piloţii care nu aveau avioane şi nu puteau ieşi din încercuire. Dar Cristescu a răspuns că nu are niciun avion disponibil, pentru că a doua zi trebuie să plece în misiune de bombardament undeva în spatele frontului sovietic. Şi tot el a sugerat să se apeleze la unitatea de aerotransport. Gheorghiu l-a chemat pe căpitanul Mihail Pavlovschi, comandantul grupului de transport aerian, care era înzestrat cu Junkers 52. Avioanele acestea făceau legătura cu ţara. Aduceau de acasă diverse materiale, inclusiv corespondenţa, şi tot ele duceau ceea ce trimiteam noi. Pavlovschi a primit ordinul ca a doua zi de dimineaţă un Junkers 52 să ajungă pe Karpovka şi discuţia s-a terminat. Eu am revenit la aerodromul Tacinskaia împreună cu Cristescu. În dimineaţa următoare, pe un viscol nemaipomenit, - era 25 noiembrie 1942 – au mai venit doi aviatori de la Karpovka. Primul a fost căpitanul german Schmidt, ofiţerul nostru de legătură cu Grupul de Stuka. Al doilea care a venit a fost căpitanul Dan Scurtu, care la Karpovka devenise comandant de escadrilă. Trimotorul de transport Junkers 52 se pregătea să plece la Karpovka, aşa cum ordonase Gheorghiu. Dar vremea era foarte urâtă şi piloţii Junkersului ezitau să decoleze. Schmidt s-a urcat în acest avion şi a insistat ca piloţii români să decoleze imediat, pentru că pe aerodromul Grupului 7 situaţia era foarte critică.
