Ioan Di Cesare (12 august 1916, Bucureşti – 10 august 2012, Bucureşti) a fost unul dintre aviatorii de vânătoare care au primit cea mai înaltă decorație de război românească, Ordinul „Mihai Viteazul”. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a făcut parte din legendarul Grup 7 din Flotila 1 Vânătoare. A luptat la manşa avionului de vânătoare Messerschmitt-109 (variantele E şi G) și fost creditat cu 19 victorii aeriene (16 sigure şi 3 probabile). După război, între anii 1948-1949, a fost închis la Bucureşti (Malmaison şi Văcăreşti) şi la Piteşti, din motive politice. A fost urmărit de Securitate timp îndelungat, la C.N.S.A.S. existând nu mai puţin de şapte dosare în dreptul numelui său. După prăbușirea comunismului, Ioan Di Cesare a înființat Liga Aeriană Română și a fost primul ei președinte. De asemenea, în ultimii ani de viață, a fost președintele Asociației Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”. Ca un gest reparatoriu, i-a fost recunoscută activitatea militară și a fost înaintat, succesiv, până la gradul de general-locotenent în retragere.

*

*  *

Sorin Turturică: Domnule general-locotenent (r.) Ioan Di Cesare, aţi fost unul dintre piloţii noştri de vânătoare din anii celui de-al Doilea Război Mondial. La momentul acestui interviu – primăvara anului 2011 – aveţi 95 de ani şi sunteţi o adevărată mină de informaţii pentru cei interesaţi de istoria aviaţiei militare române. De aceea, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să stăm de vorbă şi să rememoraţi ceea ce aţi trăit în urmă cu 70 de ani. Când România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice aveaţi 25 de ani şi eraţi sublocotenent în cadrul Flotilei 1 Vânătoare...

Ioan Di Cesare: Aşa este. Eram la Flotila 1 Vânătoare de pe aerodromul Pipera-Bucureşti. Comandantul acesteia era căpitan-comandorul Mihail Romanescu-Leu, pilot de vânătoare de elită. Era, de asemenea, un bărbat frumos, cu corp atletic. Ca şef era un om hotărât, bun organizator... Nu am pentru el decât laude. A avut onoare, demnitate şi a fost un bun român.

ST: Aerodromul de atunci este astăzi acoperit de clădiri de birouri. Este acea zonă din nordul Capitalei mărginită de Şoseaua Pipera şi de Şoseaua Fabrica de Glucoză. Prin centrul aerodromului de atunci trece azi Bulevardul Dimitrie Pompei.

IDC: Aerodromul a fost închis la sfârşitul anilor '50 şi pe locul acela s-au construit fabrici. Aviaţia a fost mutată pe alte aerodromuri...

ST: Ei, bine, în vara anului 1940 s-a creat , în cadrul Flotilei 1, faimosul Grup 7 Vânătoare, din care aţi făcut şi dumneavoastră parte. Primul comandant a fost locotenent-comandorul Alexandru Popişteanu...

IDC:  Şi Popişteanu era un pilot de elită, din categoria lui Romeo Popescu şi a lui Romanescu. Iar ca om nu era un dur, era politicos. Noi făceam trecerea pe avioane cumpărate de la germani. Erau Messerschmitt 109 E. Erau nişte avioane foarte dificile. Şi Popişteanu a decis: cel care poate stăpâni un Messerschmitt 109, acela poate veni la Grupul 7. Nu era de glumă!

ST: Mai exact, unde era problema? Ştiu că se rupea des trenul de aterizare la decolare... care erau mişcările pe care le făcea pilotul şi ce trebuia să evite?

IDC: Te aşezai pe scaunul pilotului, îţi legai centurile şi porneai motorul; ca să decolezi, îţi trebuiau câteva sute de metri... Dar trebuia mare atenţie! Avionul, din cauza turaţiei motorului şi a cuplului general care se forma, avea tendinţa de a ieşi de pe direcţie şi, din derapaj, să rupă trenul de aterizare. Trebuia să tatonezi din palonier, care mişca coada avionului, în aşa fel încât să-l ţii pe direcţie, până să ridice coada, şi să-l mai ţii pe roţi până prindeai peste 250 km/h. Apoi trăgeai de manşă şi decolai.