Pe front, în 1941
ST: Am văzut fotografii din zilele de început ale războiului. Avioanele erau botezate cu nume de fete...
IDC: Era o tradiţie încă din Primul Război Mondial ca fiecare pilot să dea un nume avionului. Şi noi am făcut la fel, când am început să ne pregătim pentru prima campanie. Cei mai mulţi au scris numele iubitei: Nella, Nadia, Gina, Jenny sau mai ştiu eu care... Eu am scris Hai, Fetiţo! Era numele unui cal de curse la trap pe care pariasem eu la Hipodrom şi câştigasem 3.000 de lei. Hipodromul de galop era unde este acum Casa Presei şi era foarte modern, ca cel de la Paris, şi acolo mergea elita Bucureştiului. Alături era cel de trap, şi acolo mergeam şi eu cu prietenii mei. Pe lângă nume, mai aveam scrise pe avion, în dreptul cabinei, şi literele IDC, care veneau de la Ioan Di Cesare. Şi mai aveam desenată pe coadă emblema Grupului 7 Vânătoare, în persoana Răţoiului Donald.
ST: Domnule general, prima zi de război nu se uită niciodată...
IDC: Noi eram plecaţi cu o săptămână mai înainte în sudul Moldovei, la Râmnicu Sărat. În seara zilei de 21 iunie 1941 tot Grupul 7 Vânătoare a părăsit Râmnicu Sărat şi a aterizat pe Bârlad. Acest oraş avea un aerodrom neted, aproape de centru, dar mai avea şi un alt loc de aterizare pe o coamă de deal. Şi, culmea, tocmai pe noi, cei cu Messerschmitt-urile, care erau mai dificile, din cauza trenului de aterizare, ne-au cocoţat pe dealul acela. Acolo am găsit corturi şi tot ce ne mai trebuia. Fiecare escadrilă s-a dus la cortul ei şi a aşteptat. Pentru că nu mâncasem, Popişteanu şi un ofiţer mecanic, Simoneta, s-au dus şi au făcut rost de nişte calupuri de şuncă de Praga, de unt, de pâine, şi ni le-au împărţit. La miezul nopţii, comandanţii de escadrile – avea fiecare dintre ei un telefon în cort – au fost chemaţi de Popişteanu la punctul lui de comandă. Bineînţeles, s-a mai strecurat şi câte un pilot dintre cei care nu dormeau şi au auzit de chemarea comandantului. Şi acolo li s-a spus că a doua zi dimineaţa vom face o misiune de război în care vom însoţi bombardierele Heinkel 111. Acestea urmau să decoleze de pe terenul lor, care era mai în spate, să survoleze Bârladul şi apoi Grupul 7 să decoleze şi să le prindă din urmă. Fiecare a dormit cum a putut şi dacă a putut. Înainte de ora 04.00, toată lumea era la avioane. Formaţia de bombardiere nu a trecut la ora stabilită, ci cu douăzeci de minute întârziere. Ştiu pentru că aveam ceasul la mână şi mă uitam des la el... Noi eram toţi în avioane, avându-l pe Popişteanu şef de formaţie. Când formaţia de He-111 a trecut pe deasupra Bârladului, am pornit şi noi motoarele, am decolat şi i-am ajuns din urmă. Noi, cei din Escadrila 58, plecam ultimii. Şi, când ne pregăteam să rulăm, am văzut un Messerschmitt Taifun care a aterizat lângă noi şi s-a apropiat de avionul meu, pe care scria Hai, Fetiţo! Din Taifun a coborât pilotul, care era chiar Jienescu, comandantul Aeronauticii Militare. Până atunci, el fusese comandor. De câteva ore însă, era general. M-a întrebat: Unde sunt avioanele? Păi, au decolat, i-am răspuns. Şi unde este Popişteanu? I-am răspuns că a plecat şi el, cap de formaţie. Jienescu: Cum, a plecat şi el? (Jienescu îi ordonase lui Popişteanu să nu plece în misiune – n.a.). Eu îi răspundeam zicându-i când Domnule general, când Domnule comandor, că aşa eram obişnuit cu el. Îl ştiam de comandor din 1938... Mă mai bâlbâiam, dar mă corectam. Dar până la urmă eu am plecat cu escadrila şi el a rămas, foarte mirat, pe aerodrom. Am ajuns avioanele de bombardament cam în apropierea Prutului.
