ST: Ce altceva vă mai amintiţi din perioada anterioară Campaniei din 1941?
IDC: La Pipera făceam şi exerciţii de tir. Adică, trăgeam cu puşca de vânătoare. Existau aparate care aruncau nişte discuri de ipsos în aer şi noi le vânam ca pe vrăbii. Exersam capacitatea pilotului de orientare, de a aprecia timpul... Era un comandant secund la Flotila 1, îl chema Stavrescu. El conducea aceste antrenamente pe care noi le făceam la marginea aerodromului, lângă linia de cale ferată care ducea la Constanţa. Şi, la un moment, ne-a zis: Căutaţi să ochiţi cât mai bine, că poate o să trageţi şi în porumbeii lui Stalin! A aruncat şi el o vorbă, nu se ştia atunci că va fi un conflict între noi şi ruşi; dar el a spus acest lucru şi eu l-am reţinut...
ST: În perioada instrucţiei cu germanii a avut loc şi ruptura dintre Antonescu şi legionari. Este acel moment tensionat din ianuarie 1941 cunoscut sub numele de Rebeliunea legionară. Vi-l amintiţi?
IDC: Chiar foarte bine. Cu o zi înainte de rebeliunea legionară din 1941, tot personalul navigant şi nenavigant al Flotilei 1 Vânătoare a fost consemnat în cazarmă, popota unităţii fiind transformată în dormitor. Lângă Pipera era un restaurant, pe marginea Lacului Floreasca, se numea La Turcu. Îmi amintesc că avea un bazin special cu peşte, care era servit în restaurant. În momentele de pauză, acolo mergeam cu locotenentul aviator inginer Lascu, cu juristul Ion Istrăteanu, care era ca şi mine, pilot de vânătoare provenit din rezervă, şi cu alţii câţiva. Istrăteanu era un bun povestitor şi ne vorbea despre Păstorel Teodoreanu. Toate astea până în ziua de 21 sau 22, când Leul Romanescu a primit ordin de la Subsecretariatul de Stat al Aerului să pregătească avioane – în special Heinkel 112 – care să fie dotate cu lansatoare de bombe de 12 kg. Eu încă nu trecusem la Me-109, eram la He 112... Trebuia să intervenim în răzmeriţă şi să bombardăm obiective din Piaţa Victoriei, unde se blocaseră legionarii. Prin acte de acest fel, ei urmăreau debarcarea generalului Ion Antonescu. Eu eram unul dintre cei vizaţi să decoleze, fiind la Escadrila 52 Vânătoare, care era condusă de căpitanul Marin Ghica şi zbura cu He-112. Am considerat că nu trebuie să particip la un asemenea atac asupra unor cetăţeni români şi mi-am luat maşina personală de pe aerodrom şi am plecat acasă, fiind bucureştean. Cu atât mai mult cu cât am stat câteva zile la Flotilă şi simţeam nevoia confortului pe care mi-l oferea casa. Dar s-a întâmplat următoarea situaţie: după ora 12.00, a venit la mine locotenentul Tiberiu Stătescu, cu maşina proprie, însoţit de un soldat înarmat cu puşcă, pentru a se apăra în cazul în care ar fi fost atacaţi de patrulele legionare. Stătescu era şeful Biroului II (structură a Armatei care se ocupa cu informaţiile – n.a.) de la Flotilă. Era o funcţie secretă, nimeni nu ştia acest lucru. El mi-a făcut această confidenţă şi mi-a cerut să-l însoţesc la Pipera. În această situaţie, i-am promis lui Stătescu următorul lucru: voi veni singur, nu cu escortă. Ceea ce am şi făcut. La Flotilă am constatat că misiunea de bombardament nu s-a mai executat, deoarece protestele au fost lichidate de trupele terestre. A doua zi totul a intrat în normal. Nu s-au luat măsuri împotriva mea...
ST: Ştiu că după acest episod s-a completat Grupul 7 Vânătoare cu o a doua serie de piloţi. Printre aceştia, care au făcut trecerea pe Messerschmitt 109, aţi fost şi dumneavoastră...
IDC: Am fost repartizat la Escadrila 58, cu care am şi plecat, apoi, pe front.
