Avioane germane, instructori germani
ST: Messerschmitt 109 a fost un avion care a făcut istorie. Dar nu numai tehnica am avut-o de la nemţi, ci şi doctrina. Până să abdice Carol al II-lea, doctrina militară românească era tributară celei franceze. Antonescu a decis schimbarea acesteia prin adoptarea principiilor şi regulamentelor germane. În primul rând, pentru că Franţa tocmai fusese învinsă de Germania... A sosit în ţară o misiune militară trimisă de Hitler şi ştiu că la Pipera aţi avut instructori care veneau din nordul Franţei, unde participaseră la Bătălia Angliei.
IDC: S-a întâmplat astfel... În toamna anului 1940 a venit la Pipera un grup german de vânătoare, condus de maiorul Handrick, care era ginerele lui Ribbentrop. Adjunctul lui era căpitanul Hernick, care era pe atunci pilotul numărul unu al Austriei şi purta Crucea de Fier clasa I. Am început cu teoria, care ne prezenta felul în care era organizată şi cum lupta aviaţia de vânătoare germană. Ne-au vorbit despre avioanele lor şi despre victoriile avute în Polonia, Scandinavia, Olanda, Belgia şi Franţa. Cele mai utile experienţe le-au dobândit în luptele cu aviaţia de vânătoare engleză, când au avut pierderi mari. Aviatorii germani ne-au solicitat schimbarea tacticii de luptă. Până atunci o foloseam pe aceea franţuzească, cu o patrulă formată din trei avioane. Cea germană era mai bună, mai mobilă, cu o patrulă formată din două celule [a câte două avioane]. Pentru început, fiecare dintre noi a trebuit să zboare împreună cu un pilot german. Într-un asemenea zbor de antrenament a murit Dumitru Pufi Popescu. Zbura cu Hernick. În evoluţia de zbor, la trecerea cu avionul din dreapta în stânga pe sub coada aparatului lui Hernick, i-a atins cu elicea profundorul şi direcţia, fapt pentru care pilotul german a aterizat forţat, fără să mai scoată trenul de aterizare. Se afla în zona aeroportului Băneasa şi a venit pe Pipera. Pufi Popescu a încercat să sară cu paraşuta pentru că i se strâmbase elicea şi îi vibra puternic motorul. Dar paraşuta s-a deschis foarte repede şi s-a agăţat de coada avionului, care s-a prăbuşit cu Pufi. A fost înmormântat cu onoruri militare la cimitirul Ghencea Militar.
ST: Domnule general, ce însemna în acele vremuri un avion bun de vânătoare? Dar un pilot bun?
IDC: La analizele despre performanţele avionului, trebuia să luăm în calcul patru calităţi: viteza, atât cea ascensională, cât şi cea în linie dreaptă, raza de acţiune, plafonul (înălțimea la care putea ajunge avionul – n.a.) şi valoarea armamentului de bord. Un avion foarte bun de vânătoare trebuia să exceleze la toate aceste patru capitole. În ceea ce-l priveşte pe pilotul de vânătoare, el trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: în primul rând, să-şi cunoască foarte bine avionul. Apoi, în funcţie de temperamentul pe care îl avea, să ştie când să atace şi când să se retragă, să ştie ce evoluţii să facă. Mai spun că era foarte important să ştie când să tragă. Nemţii susţineau, pe bună dreptate, că trebuia să deschizi focul cât mai aproape de avionul inamic. În general, nu puteai avea o victorie aeriană dacă ai fi tras de departe. Şi eu mi-am însuşit această teorie. Mai târziu, pe front, aşa am făcut. Vedeam avionul inamic şi mă ţineam după el până mă apropiam, aproape să intru în el. Abia atunci trăgeam, şi nu mai aveam nevoie de corecţii deosebite ca să-l lovesc. S-a întâmplat să trag în nişte avioane de asalt şi să sară bucăţi din ele care să mă lovească în parbriz. De asemenea, dacă el nu era în colimatorul tău, trebuia să-i ghiceşti direcţia de zbor, să ştii unde urma să fie în secunda următoare, şi să deschizi focul astfel încât el să intre în rafala ta!
