În vara anului 1941, în timpul luptelor pentru Basarabia și nordul Bucovinei, brigăzile Corpului de Cavalerie (român) au fost subordonate Corpului de Munte (român) și Armatei 11 germane. La 17 iulie, după ce teritoriile românești menționate au fost, în cea mai mare parte, eliberate, Corpul de Cavalerie a reintrat în compunerea Armatei 3 române ca mare unitate distinctă.
În acel moment, cavaleria română se găsea pe malul drept al Nistrului, în zona Lipnic-Verejeni, având Linia Stalin pe malul opus. Această linie fortificată, întinsă de la Baltica la Marea Neagră, a fost construită de sovietici în anii ’20-‘30 pentru a stopa o invazie dinspre Europa Centrală. După achizițiile teritoriale din 1939-1940 (ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov), linia a fost abandonată, o bună parte din material fiind transferat către Linia fortificată Molotov, construită în grabă de-a lungul noilor frontiere. Invazia germană a surprins armata sovietică în plin efort de instalare pe noul aliniament. După ce au pierdut bătălia pentru frontiere, sovieticii s-au repliat în spatele vechilor fortificații.
În zona românească a frontului, Linia Stalin urca pe malul stâng al Nistrului până la Moghilău, de unde cotea spre vest prin localitățile Serebria, Liasevți și Koslovo, urmând malul râului. Mai departe, nu mai era problema românilor, ci a maghiarilor și germanilor.
În partea de sud a sectorului românesc se afla Armata 4 română, care la 17 iulie 1941 încă lupta în Basarabia. În nord, era Armata 3 română, iar între cele două se afla Armata 11 germană, care a luat cu asalt Moghilăul. Generalul de corp de armată Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, a hotărât: la Koslovo vor ataca vânătorii de munte, iar sectorul Liasevți-Serebria va reveni Corpului de Cavalerie. Nemții le-au spus românilor că apărarea era serioasă. Cazematele de beton erau active, iar în spatele acestora erau amenajate poziții de artilerie. Privind prin binoclu la malul inamic, ofițerii români au văzut că rețeaua de sârmă ghimpată avea o lățime considerabilă. În zilele următoare, în timpul luptelor, ostașii români vor descoperi că sovieticii mai aveau și alte poziții amenajate, în special de pământ, excelent camuflate.
Generalul de divizie Mihail Racoviță, comandantul Corpului de Cavalerie, a decis să nu încredințeze misiunea forțării Nistrului unei anumite brigăzi din subordine, ci să creeze o grupare tactică ad-hoc, alegând trei dintre regimentele cu o capacitate de luptă mai ridicată. Astfel, a fost înființată Gruparea colonel Măinescu, formată din Regimentele 6 Roșiori, 10 Roșiori și 3 Călărași purtat (motorizat); la dispoziția grupării se afla toată artileria Corpului. Evident, cavaleriștii urmau să lupte ca infanteriști, caii rămânând pe malul românesc al Prutului până la asigurarea capului de pod.
Forțarea Nistrului a avut loc în dimineața zilei de 17 iulie. La 3,45 s-a declanșat pregătirea de artilerie, care a durat un sfert de oră. Fix la ora 4, cu puțin timp înainte de prima geană de lumină, cele două regimente de roșiori au început traversarea, iar călărașii purtați au rămas în rezerva grupării. Sovieticii au deschis un foc ucigător din cazemate. Primul val al Regimentului 6 Roșiori a înroșit apele. Puținii supraviețuitori s-au retras. La ora zece, cavaleriștii din 6 Roșiori erau încă pe malul drept.
În schimb, cei din 10 Roșiori au reușit să ocupe un sector la sud de Liasevți unde, după ce au străpuns Linia Stalin, au înaintat circa 800 de metri în adâncimea apărării sovietice. Nu era mult, dar nici nu puteau continua, eșecul camarazilor din 6 Roșiori lăsându-le flancul stâng descoperit. La flancul drept, între ultimul pluton de roșiori și militarii Armatei 11 germane se găsea un gol de mai mulți kilometri care oferea sovieticilor posibilitate de manevră. Regimentul 10 Roșiori era expus!
În această situație, colonelul Măinescu i-a ordonat colonelului Talpeș, comandantul Regimentului 3 Călărași purtat, să treacă Nistrul și să închidă golul din flancul drept. Era o misiune grea; pe terenul pe care călărașii urmau să-l cucerească se afla cea mai puternică grupare de cazemate din sector.
Trecerea Nistrului s-a făcut – firesc – în sectorul Regimentului 10 Roșiori. Nu fără pierderi, totuși. Artileria sovietică bătea ambele maluri ale zonei de traversare „cu foc precis și de o violență excepțională”. Printre victime a fost și căpitanul D. Ionescu, comandantul Escadronului 1, care a fost rănit și evacuat. Foarte important, în sprijinul colonelului Talpeș a fost trimis Escadronul 4 Pionieri, comandat de căpitanul Ștefan Tebeică. Această subunitate – formată din cadre și trupă de la Centrul de Instrucție al Cavaleriei – va constitui vârful de lance în atacul asupra cazematelor sovietice.
Atacul Regimentului 3 Călărași a fost condus personal de colonelul Talpeș, imediat ce a avut pe malul stâng Escadronul 1, Escadronul 4 Pionieri și două plutoane de mitraliere. A început după 14.30 și s-a dat pe șoseaua care ducea la Serebria.
Cavaleria nu avea experiență în asaltul cazematelor. Rolul ei clasic era să intre în luptă după spargerea frontului, când se trecea la urmărirea adversarului. Pionierii Centrului de Instrucție, deși erau cavaleriști la bază, știau ce aveau de făcut.
Ei erau instruiți să ia cu asalt pozițiile fortificate și să le distrugă cu materiale explozive. De aceea, s-a adoptat următoarea tactică. Mitralierele și pușcașii din 3 Călărași vor deschide focul asupra deschizăturilor din cazemate (creneluri pentru mitraliere), iar pionierii se vor strecura în spatele acestora – punctul vulnerabil al cazematelor sovietice în 1941 – și le vor distruge ușile de la intrare cu explozibil, apoi vor arunca grenade în interior. A durat o oră până când prima cazemată a fost redusă la tăcere. „Am simțit lipsa fumigenelor, cu care s-ar fi putut orbi crenelurile și periscoapele, iar sub protecția fumului se puteau apropia echipele de pionieri; de asemenea, și lipsa aruncătoarelor de flăcări, care ar fi fost de mare folos în această operațiune” a scris mai târziu colonelul Talpeș în raportul său.
Până în seara zilei de 17 iulie, Regimentul 3 Călărași a scos din luptă patru cazemate. În timpul atacului asupra celei de-a doua dintre cazemate, a fost ucis căpitanul Tebeică, cel care a condus magistral atacul pionierilor până atunci. Trei luni mai târziu, va primi Ordinul Mihai Viteazul post-mortem pentru eroismul dovedit la Linia Stalin, pe Nistru. Și ar mai fi de adăugat ceva. Iubitorii de literatură își amintesc, desigur, de cartea copilăriei noastre, „Cișmigiu et. Comp” a profesorului Grigore Băjenaru și de episodul emoționant al revederii promoției. Unul dintre colegii lui Grig de la „Gheorghe Lazăr” a fost Ștefan Tebeică și, la întâlnirea de douăzeci de ani a clasei, a fost printre cei pe care războiul nu i-a mai lăsat să răspundă „Prezent!” atunci când bătrânul diriginte a strigat catalogul...
Cavaleria română a luptat încă două zile pentru cucerirea Liniei Stalin și dezvoltarea capului de pod în sectorul arondat. Și Regimentul 6 Roșiori a revenit în luptă, în flancul stâng al Regimentului 10 Roșiori. Cazematele au căzut una câte una, deși românii au acuzat lipsa unei susțineri corespunzătoare de artilerie. Pierderile au continuat să crească în rândul cavaleriștilor, în special în urma tragerilor artileriei sovietice. În cea de-a treia zi, spre seară, inamicul a început retragerea. Comandantul Corpului de Cavalerie a ordonat și celorlalte regimente pe care le avea în subordine să treacă Nistrul și să continue înaintarea spre Răsărit. Tot mai mult, în adâncimea vastei stepe sovietice...