Și – după cum reiese din însemnări – neînțelegerile continuă. Cea mai spinoasă problemă era aceea a comandamentului. Cine va comanda trupele româno-ruse din Dobrogea? Așadar: „după convenția de alianță armata rusă din Dobrogea trebuia să fie pusă sub comandamentul suprem român. Dar Zaioncikovski nici nu vrea să audă de așa ceva. El declara cu glas tare: românii n-au niciun plan, trebuie, prin urmare, să-l elaborăm noi și aș fi cel din urmă dintre mizerabili dacă aș îngădui generalilor români să-și vâre nasul în acest plan. Și el se sinchisește foarte puțin de instrucțiunile și sfaturile Marelui Cartier General român, care sunt, de altfel, foarte adesea ciudate și contradictorii. O anarhie completă domnește în Dobrogea. Nu mai știi cui să te adresezi, de cine să asculți; nimeni nu îndrăznește să execute ordinele comandamentului rus, dar nu se hotărește nici să recunoască autoritatea decisivă a cartierului român. Numai înfrângerea de la Turtucaia a pus capăt acestei situații intorelabile. Comandamentul român, izbit de această lovitură teribilă și neașteptată, devine mai puțin independent și recunoaște, deși în mod tacit, numai autoritatea lui Zaioncikovski” (Vilensky, pp. 32-33).
„Se acuza adesea – și se acuză și acum – generalul Zaioncikovski de toate nenorocirile care au lovit armatele ruso-române în Dobrogea. E acuzat de imbecilitate, de lipsa absolută a celor mai elementare noțiuni strategice, de dezordinea ce domnea pretutindeni, de dezorganizarea completă care pustia armata; e învinuit, în sfârșit, de toate defectele ce se atribuie totdeauna generalilor bătuți și nefericiți. (...) Din respect pentru adevăr, trebuie să declarăm că Zaioncikovski nu era nicidecum imbecil, inteligența și pătrunderea sa erau neîndoielnice, iar studiile sale militare profunde atrăseseră asupra-i atenția specială a cercurilor competente rusești. Dacă a fost bătut, dacă a dat greș în mod lamentabil în întreprinderea sa, pricinile trebuiesc căutate în sistemul însuși al comandamentului, în nepăsarea și neglijența de necrezut și criminală a statelor majore rus și român. (...) Timp de doi ani se fac pregătiri pentru război alături de Rusia, timp de doi ani statele majore rus și român se tratează ca prietene și apoi, când războiul izbucnește în sfârșit, nu se găsesc interpreți, se recurge la gesturi și mimică pentru a exprima gândul și dorința. Și, cu toate acestea, cât de lesne era de găsit interpreți. Armata rusă număra în rândurile sale zeci de mii de români din Basarabia; de ce nu s-au atașat câteva sute dintre aceștia corpului expediționar din Dobrogea? România avea mulți soldați din Tulcea și Galați care vorbeau limba rusă; de ce au fost trimiși aproape toți pe frontul Transilvaniei? (...) Să adăugăm numai că o lună după sosirea rușilor dl. Panaitescu, șeful Siguranței Generale, a primit ordin să trimită pe toți agenții săi care vorbeau limba rusă, în Dobrogea, spre a servi ca interpreți ai trupelor ruso-române și spre a fi, de asemenea, atașați în această calitate pe lângă prefecturile locale” (Vilensky, pp. 33-35).
„O altă nenorocire era lipsa de hărți amănunțite asupra Dobrogei. Românii aveau prea puține, rușii nu aveau aproape deloc. Un ofițer de spirit mă asigura în modul cel mai serios din lume că din nebăgare în seamă toate hărțile au fost luate de regimentele care fuseseră mai înainte garnizonate în Dobrogea și care fuseseră în urmă trimise în Transilvania (în realitate, cele mai multe dintre trupele dobrogene se aflau în Cadrilater – n.S.T.). El mă asigură: se acuză Rusia că are scopuri întunecate, că are planul de a ajunge la Constantinopol prin Dobrogea. Îi ajunge să arate lipsa hărților pentru a închide gura răuvoitorilor. Oricum ar fi, fapt e că se înota în obscuritate geografică și că regimente întregi se certau cu strășnicie pentru o biată hartă a Dobrogei. Diferitele părți ale armatei pierdeau orice contact între ele; trupele se ciocneau mereu ca în vreme de mari retrageri; infanterie, cavalerie, artilerie, chesoane de muniții, bucătării de campanie, ambulanțe militare, nenumărate capete de vite – totul se pierdea într-o dezordine înspăimântătoare și continuă; și te mirai numai cum putea domni atâta dezordine, pe un front atât de îngust” (Vilensky, pp. 35-36).
