În septembrie 1940, „Revista istorică”, prestigioasa publicație aflată sub conducerea istoricului Nicolae Iorga, a publicat un interesant material propus de Gheorghe Gh. Bezviconi (un neobosit culegător de știri despre români din surse rusești). În iulie 1866, la două luni de la venirea principelui Carol de Hohenzollern în fruntea României, scriitorul rus Grigori Petrovici Danilevski a făcut o călătorie pe Dunăre către Viena. Pe vas l-a întâlnit pe colonelul Nicolae Golescu, unul dintre cei mai înverșunați adversari ai lui Alexandru Ioan Cuza și unul dintre complotiștii care l-au detronat (11 februarie 1866). 

Întâlnirea dintre Danilevski și Golescu a avut loc la bordul vaporului „Sofia”, după ce românul s-a îmbarcat la Giurgiu. Rusul a aflat de la un căpitan austriac că Nicolae Golescu era unul dintre oamenii cheie ai vieții politice românești din ultimii ani și, stârnit de curiozitate, a căutat un moment favorabil să-l cunoască. Sub un pretext oarecare, a intrat cu el în vorbă la Calafat, iar românul s-a dovedit a fi un interlocutor interesant. După un moment introductiv, presărat cu generalități istoria politică a Principatelor Dunărene, de la 1848 la 1859, Golescu a făcut o trecere în revistă a ultimilor șapte ani, de la alegerea lui Cuza și până la abdicarea sa.

Cum era de așteptat, portretul pe care Golescu îl face fostului domn nu este unul măgulitor. Totuși, chiar dacă este trecută sub tăcere importanța lui Cuza în ceea ce privește modernizarea României (reforma agrară, reforma învățământului, Codul Civil etc), unele detalii privind viciile domnitorului au iz de credibilitate, mai ales că minusurile sale în plan moral – relații extraconjugale mult prea vizibile, camarilă formată din indivizi lipsiți de scrupule – au fost semnalate și de alte surse.

Iată cum prezintă scriitorul rus Danilevski ceea ce a povestit Nicolae Golescu: „Pe domnitorul Cuza l-am ales numai din cauză că-l aleseseră și frații noștri moldoveni, numai ca să nu ne despărțim de ei. Cuza, fost ispravnic la Focșani și pe urmă la Galați, a devenit domnitorul României, pentru că avea mai puține rude bogate și relații decât ceilalți pretendenți. Dar ne-am înșelat amarnic!

La înălțimea Tronului român el a fost același erou de bodegă, cum fusese înainte, când se tăvălea nopțile sub și pe biliard. E un specimen cu totul distinct al tinerei noastre Românii. Pentru el nu există și n-a existat niciodată nimic sfânt, el n-a ținut la nimeni, din nicio clasă socială. După cum își schimba buna, duioasa și angelica soție cu cea dintâi actriță pe care o întâlnea, trecea de la servilitate față de Napoleon, la servilitate față de Austria și față de alții.

Risipea îngrozitor averea Principatelor. Sub Știrbei și Bibescu, bugetul amânduror Principate se urcase de la treizeci de milioane la patruzeci de milioane de piaștri. Cuza îl umflă la o sută șaizeci și cinci de milioane de piaștri (aproape cincizeci de milioane de franci), din care aproape a patra parte o înghițea armata. Și ce fel de armată era asta! Dacă în ultimul an al domniei sale ar fi vrut s-o scoată la câmp singur, încă ar fi fost în zadar. Din cele o sută zece tunuri, n-am găsit bune decât treisprezece. Celelalte lucruri erau la fel. Tunurile le turna acasă, dar le trimitea în Anglia, ca țevile să fie găurite acolo.

Pe urmă, chestiunea mănăstirilor grecești. Cuza a confiscat averile lor în folosul statului, hotărând ca poporul să le plătească două milioane de piaștri anual. Și ce credeți că s-a întâmplat? Cele două milioane se plătesc, dar tranzacția n-a fost aprobată de nimeni, și așa a rămas. Poporul, apăsat de dări, murmura de mult. Miniștrii Florescu și Crețulescu au vrut să încerce poziția domnitorului. În timpul șederii lui la Ems, vara trecută, au pus poliția să răzvrătească poporul la București. Mulți oameni fără experiență s-au lăsat provocați. S-au tras asupra lor focuri de armă. Se credea că și cercul opoziționist s-a lăsat sedus. Dar Rosetti, directorul Românul-ui, eu și Brătianu, ne-am dat seama de cursa ce ni se pregătise și n-am ieșit la popor. Am fost arestați la domiciliu, apoi întemnițați pentru o lună, împreună cu hoții. După înapoierea lui Cuza, am fost puși în libertate. La începutul domniei lui, eu însumi i-am fost ministru. Dar n-am putut să mă împac cu felul lui de guvernare fără scrupule și, mai ales, cu modul de a cheltui banii poporului... Și l-am părăsit.

- Cum s-a produs lovitura de stat de la 11 februarie 1866?

- Foarte simplu! Noi, adevărații constituționaliști, am format întâi un cerc de trei-patru inși; pe urmă, ni s-au mai alăturat alți câțiva. Unul din noi, anume Brătianu, cu vreo două luni încă înainte de 11 februarie, a plecat în Apus, să afle atitudinea Curților, miniștrilor și presei străine. Prin el am comunicat cu Filip de Flandra, dar el, ca Bourbon, nu-i plăcea lui Napoleon. Totuși, după lovitura de stat, el a fost propus, ca Europa să limpezească mai bine toate legăturile noastre în toate domeniile. Ne-am adresat atunci principelui Carol, întâi neoficial, pe urmă oficial. Acest tânăr minunat, cu o creștere aleasă, cu adevărat germană, ne-a ascultat glasul. Moldovenii voiau să se separe de noi și să-l aleagă pe Sturdza.

Un străin a împăcat însă, lucrurile, și Principatele nu s-au mai dezlipit, spre bucuria Turciei. 
Cum s-a produs lovitura de stat propriu-zisă, dumneata știi, probabil. Ne-am adunat în casa Blaremberg. Sorții de a invita pe Cuza să abdice și de a-l aresta, au căzut pe trei ofițeri. Vizitiul care ducea pe doamna Obrenovici, născută Catargiu, la palatul domnitorului, a făcut semn cu batista, arătând că el o duce și că domnitorul e în apartamentele sale. Ofițerii au intrat peste vreo două ore și, spărgând ușa, au găsit pe Cuza împreună cu doamna Obrenovici... E soția divorțată a prințului sârb Mihail Obrenovici. Doamna Cuza a aflat imediat despre scandalul rușinos cu soțul ei arestat, și mi-a spus:

- Ce să fac? Am dat sfaturi domnitorului, dar nu l-au ajutat cu nimic.

După ce și-a iscălit – pe spatele unuia din ofițeri – actul de renunțare la tron, gata făcut, Cuza n-a dat să se înțeleagă, prin nicun cuvânt, că se interesează de urmările loviturii de stat: cine îl va înlocui? Cine va domni peste popor, după el? Dus la mănăstirea Cotroceni, din apropierea Capitalei, mănăstire pe care tot el o luase de la greci, și-a manifestat dorința de a mă vedea și, după ce atrimis prin mine știuta declarație, că e gata de a părăsi Principatele, nu mi-a spus decât atât:

- Înapoiați-mi punga. În ea nu sunt mulți bani, dar o să-mi ajungă deocamdată. Trebuie să-ți spun că trupul meu s-a obișnuit să mănânce bine și mult.

De altfel, când căpitanul Silion, la Brașov, după invitația făcută lui Cuza de austrieci de pleca mai repede mai departe și de a nu le scandaliza orașul, prin silueta mâhnită a soției sale și silueta liniștită a favoritei sale, care stătea lângă ea, i-a spus mult adevăr amar și, între altele, următoarele:

- Alteță, Voi sunteți de vină că vistieria Principatelor a fost prădată cu atâta îndrăzneală; ați servit de pildă tuturor.

Cuza l-a întrerupt prin cuvintele:

- Haide, haide, nu mai vorbi; o să mai aveți nevoie de mine în Europa. N-am să las cauza țării mele, pe care o simt mai aproape pe măsură ce mă îndepărtez de ea.

Biata Românie! (Interlocutorul meu vorbea de ea cu ochii umezi...)

Când am luat cârma guvernării în mâinile noastre și am stat la putere trei luni încheiate, ne-am dat seama cât de mult a fost prădată vistieria. Un lacheu din Moldova, chelner la mai multe hoteluri, un oarecare Liebrecht (dumneata ai auzit, probabil, acest nume) a devenit, în cinci ani, pe neașteptate, întâi inspector al Telegrafelor, pe urmă, din senin, director al Poștelor și Telegrafelor și, în sfârșit, toate afacerile de cabinet ale domnitorului, au trecut în mâinile lui. Nimeni nu putea să obțină fără el, o licitație sau un loc și, deodată, Liebrecht a devenit proprietarul celei mai bogate case din București, cu mobile de la Paris, cu mătăsuri de la Lyon, cu bronzuri de la Londra și cu patru milioane de piaștri în numerar... L-am arestat și l-am dat în judecată. Acum dăm în judecată – din cauza lui – și pe miniștrii lui Cuza, Florescu și Crețulescu... Am ieșit din Guvernul Provizoriu la venirea principelui Carol și azi sunt șeful gărzii naționale a Principatelor...”.

Sursa: G. Bezviconi, Principatele Dunărene în 1866, în „Revista istorică”, anul XXVI, nr. 7-9