Distanțarea Republicii Populare Române de U.R.S.S. a început cu pași mici după moartea lui Stalin (desființarea SovRom-urilor) și a luat avânt după 1962, când sovieticii au propus Planul Valev. Lupta cu Moscova s-a dus pe toate planurile, cu excepția celui militar: politic, economic, cultural, propagandistic. Desigur, nu a fost o luptă deschisă, declarată. În plan politic, criticarea R.P.R. și izolarea acesteia în cadrul blocului comunist era moderată, fără referiri directe în presa timpului. Pe tărâm economic, România, nemulțumită de C.A.E.R., s-a deschis către Occident, cumpărând primele licențe în domeniul petrolier și al transporturilor. În plan cultural, conflictul s-a desfășurat tot în surdină; de exemplu, Editura Cartea Rusă a fost închisă pentru renovare și nu a mai fost redeschisă.

De asemenea, o lovitură propagandistică foarte bună, cu impact pe plan intern, a fost publicarea cărții Karl Marx – Însemnări despre români (manuscrise inedite), apărută la Editura Academiei R.P.R. în 1964. Această lucrare a făcut cunoscute manuscrise din Arhiva Marx-Engels ale Institutului de Istorie Socială din Amsterdam. Documentele au fost descoperite cu câțiva ani mai înainte de un istoric polonez, Stanislas Schwann, care le-a semnalat românilor. Într-o primă fază, copii ale acestora, traduse și bătute la mașină, au ajuns pe masa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a făcut sublinieri și comentarii pe marginea lor (aceste copii se găsesc astăzi la Arhivele Naționale, în fondul C.C. al P.C.R.). Cu siguranță, Dej a sesizat valoarea lor propagandistică și a aprobat publicarea sub îngrijirea academicianului Andrei Oțetea și a lui S. Schwann. Textul lucrării este sub forma unor însemnări neșlefuite, așa cum au fost găsite în manuscris. Au un aspect sintetic, uneori sunt simple idei. Stilul este însă coerent și plin de conținut.

Însemnările lui Karl Marx sunt despre spațiul românesc de la finalul epocii fanariote și până în anii ’50 ai secolului al XIX-lea. S-a documentat din scrierile istoricilor francezi, care, la rândul lor, au folosit surse românești: Eliade, Ghica și Bălcescu. Pentru articolul de față, am selectat pasajele care au legătură cu evenimentele din 1821.

Este greu de găsit un istoric german mai favorabil românilor, care sunt descriși – pe bună dreptate – ca victime ale imperiilor vecine: Rus, Austriac și Otoman. Acești vecini puternici au exploatat economic spațiul românesc, l-au împărțit între ei și l-au utilizat ca teatru de război. Pentru Marx, totul este alb sau negru. Fără nuanțe! Rușii sunt ipocriți, imperialiști și exploatatori, iar grecii (fanarioți și eteriști) sunt slugile lor. Sunt răi structural și nu are vreun cuvânt bun pentru ei. Și nici pentru boierii români, care i-au susținut. În schimb, Tudor Vladimirescu este un reformator, un personaj pozitiv din toate punctele de vedere. Din simpatie pentru el, aproape că și turcii – pe care Tudor și-i dorește ca aliați – sunt acceptabili. 

Desigur, Marx privește totul prin prisma luptei de clasă. Cei mulți – aflați la baza piramidei sociale – se ridică împotriva nedreptăților celor puțini, din vârful piramidei. Stilul lui Marx este virulent, tranșant. Motivează ideologic și invită la acțiune. Ce diferență între acest stil și cel al istoricilor marxiști români, care se exprimă greoi, redudant...

Se observă la Marx originile violenței verbale și ale extremismului doctrinar de mai târziu, pe care l-au cunoscut toate țările cu regimuri staliniste. Cel aflat în tabăra negativă este condamnabil, detestabil, nu merită clemență. Morala marxistă nu cunoaște dreptul la recurs. Iar celui din tabăra pozitivă i se poate ierta orice. Astăzi știm că lucrurile sunt mai nuanțate. Pe eteriști nu-i interesa situația socială a românilor și nici amenințarea rusă. Tot ce conta pentru ei în acele momente era declanșarea revoltei antiotomane generale în Balcani. Rezultatul revoltei eteriste, desfășurată atât de jalnic în spațiul românesc, a fost acela că, în vreme ce turcii erau cu ochii pe Dunăre, întreaga Grecie s-a putut ridica la luptă și și-a obținut independența.