Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Turtucaia, 1916. Cum a fost salvat drapelul Regimentului 74

Turtucaia, 1916. Cum a fost salvat drapelul Regimentului 74

Amintirile plutonierului Nicolae Roșculeț, comandantul gărzii drapelului.

Image

Vă prezentăm povestea unui militar român care a luptat, în 1916, la Turtucaia. Această bătălie a fost  prima mare înfrângere din istoria modernă a armatei române și, în urma acesteia, pe fondul unei prăbușiri de moral, Marele Cartier General român a schimbat planul inițial de operații, oprind ofensiva din Transilvania și concentrându-se asupra frontului dunărean. 

La intrarea României în război, plutonierul Roșculeț făcea parte din Regimentul 74 Infanterie, un regiment de rezerviști dobrogeni care se afla în componența Corpul V Armată, mare unitate ce constituia rezerva generală a armatelor române. Unitățile Corpului V (două divizii) se aflau dispuse în zona București-Titu și București-Ploiești, și erau pregătite să se îndrepte spre Transilvania, fie pe Olt, fie pe Mureș. În niciun caz, nu se prevedea o întoarcere a acestora către sud.

Bătălia de la Turtucaia a schimbat însă acest plan. Regimentul lui Roșculeț a făcut parte din forțele care au fost trimise pe frontul de la Dunăre, unde a ajuns, în dimineața de 23 august/5 septembrie, exact în momentul în care începea cea mai sângeroasă zi a bătăliei. Roșculeț descrie această zi, noaptea care a urmat – când a dormit în marginea unei șosele – și, în fine, ziua de 24 august / 6 septembrie, ziua înfrângerii totale. În ultimele momente, s-a aruncat în Dunăre, a primit drapelul regimentului de la un camarad și, după câteva ore de luptă cu curenții, a ajuns pe malul nordic al fluviului.

//

„Într-o noapte s-a dat alarma. Eram poposiţi într-un sat din apropierea Ploieştilor. În grabă am fost porniţi căci, undeva, era nevoie de ajutorul nostru. A doua zi, pe înserate, ne aflam într-o gară, lângă Olteniţa. Am dormit în vagoane, în zgomotul bubuiturilor de tun. Muzica aceasta o auzeam pentru întâia oară. Doar eram în război! Ai noştri se luptau cumplit la Turtucaia.
Acolo trebuia să mergem şi noi...

Marţi, 23 august, cam pe la ceaurile zece, am fost îmbarcaţi pe şlepuri. Înaintea noastră, trecuse Dunărea Regimentul 34 Infanterie. Generalul Georgescu, comandantul Corpului V de Armată, ne-a dat ordin să pornim în marş forţat, ceea ce am şi făcut. Înflăcăraţi apoi de cuvântarea locotenentului Stoica, am prins cu toţii voioşie, căci doar români şi oşteni eram, gata oricând să dăm piept cu duşmanul ţării. Îmi aduc aminte cum am urcat dealul din faţa Dunării, apoi cum am scoborât într-o vale, pe unde se transportau răniţii. Ajunşi pe muchia altui deal, situat deasupra Turtucaiei, ne-am desfăşurat şi am înaintat pe eşaloane – având în stânga Regimentul 34 –, după aceea în ordine risipită, până am ajuns în bătaia focurilor duşmane. Tranşeele erau ocupate de ai noştri.

Acum trebuia să întărim liniile şi să înaintăm sub focul mitralierelor. Regimentul 34 înainta şi el cu bărbăţie sub vâjâitul gloanţelor. Până la linia de luptă aveam de parcurs opt, până la zece kilometri. Toată ziua de marţi am stat cu garda drapelului. Lupta îndârjită a ţinut până la asfinţitul soarelui. Căzuseră în luptă mulţi de-ai lor, dar şi mulţi dintr-ai noştri, sărmanii!

Se răriseră rândurile; printre puţinii ofiţeri, am zărit pe maiorul Marcovici şi pe căpitanul Dimitrievici.

Noaptea am dormit într-o scobitură din dreapta şoselei. În zorii zilei de miercuri, 24 august, am fost porniţi, iarăşi, la atac. Bulgarii ocupaseră tranşeele noastre și ne-au împroşcat cu un foc bine nutrit de mitralii; după aceea, au început să bată şi cu artileria. Din pricina tirului precis al artileriei   inamice, m-am retras cu garda drapelului înspre oraş. Şi a urmat lupta crâncenă până pe la orele patru după-amiază. Colonelul Petrescu, comandantul nostru, care mult ne-a îmbărbătat, văzând că suntem strâmtoraţi şi împinşi spre Turtucaia, a strâns rămăşiţele regimentului şi am dat un ultim atac. Prinşi în focul artileriei, cu mare trudă am putut scăpa – trei voinici din garda mea au fost răniţi.

Ne-am îndreptat, după aceea, spre Dunăre, împreună cu alte grupe de soldaţi. Mare învălmăşeală se petrecuse atunci. Ţi se strângea inima de spaima acelei mulţimi înfrigurate, lipsită de conducători, însufleţită de o singură dorinţă chinuitoare, încăpăţânată, poruncitoare: să găsească un mijloc de mântuire, oricare!

Câteva bărci răsturnate pluteau pe apă, împinse de curenţi; iar de pereţii lor se izbeau, din când în când, cadavrele soldaţilor înecaţi. În acest răstimp, duşmanul se apropiase şi, cu mitralierele aşezate pe coastă, secera, fără cruţare, rândurile fugarilor. Dându-mi seama că altă scăpare nu poate fi – niciun vapor nu se zărea – m-am dezbrăcat pe pontonul ce furnica de soldaţi, cu hotărârea să trec apa înot. Aveam o datorie mare de îndeplinit: trebuia să scap drapelul – scumpul drapel pe care   nu-l părăsisem în tot timpul luptelor. M-am aruncat în Dunăre.

Sergentul Radu mi-a întins drapelul: Să-l duci cu bine! – mi-a strigat bravul camarad, cu ochii umezi. Cum ornamentul-pajură lipsea, fiind pierdut din pricina izbiturilor căpătate în luptă, drapelul plutea...

Toată grija mea era să nu-l scap în apă. Vreme de trei-patru ceasuri m-am luptat cu valurile şi, cu bine, am ajuns pe malul celălalt. O bucurie mare, fără seamăn, m-a năpădit atunci şi am început a plânge ca un copil. M-am uitat la el, la tovarăşul meu de luptă [pe] care, din tot sufletul, aş fi dorit să-l văd înfipt pe o întăritură duşmană... L-am ridicat semeţ în sus şi l-am sărutat cu foc. Era încă ud; apa curgea din pânza-i sfinţită prin botezul gloanţelor. Simţeam nevoia să-l văd fluturând iarăşi, ca o îmbărbătare pentru mine, ca o ameninţare pentru cel de dincolo... L-am ridicat în sus, cât am putut de sus, şi i-am desfăcut pânza... Era frumos, era mândru drapelul meu, aşa zdrenţuit şi orbotit (sic!) de gloanţe! Mi se părea că am o fiinţă lângă mine, care mă înţelegea şi compătimea. Lemnul lui frigea; pânza lui bătută de vânt, fâlfâia ca un îndemn la voinicie, ca un semn minunat. Era parcă povestirea luptătorilor cărora dânsul le slujise drept imbold la vitejie, drept simbol al datoriei sfinte ostăşeşti... Doborât de osteneală m-am culcat pe ţărm, strângând la piept, un atât de drag şi un atât de mândru tovarăş”.

„România în timpul războiului 1916-1918”, seria I, fascicola nr. 2, iunie 1919, p. 45.

Notă: pentru această faptă, plutonierul Nicolae Roșculeț a fost decorat cu medalia „Bărbăție și Credință”, cu spade, clasa I

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Ultima modificare Vineri, 31 Ianuarie 2020 11:30

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Latest Tweets

De la Brașov la Essendon. O aventură aeriană insolită Un articol in memoriam ing. Traian Tomescu https://t.co/wxE26ZEp1m
Senyera - de la moartea unui conte în război la banderola lui Messi Senyera este unul dintre cele mai vechi steagur… https://t.co/JaRBBKcRj9
Un inamic al religiei: jocul de șah "Cum, adică? Să fie regina – o femeie! – cea mai puternică piesă dintr-un joc a… https://t.co/MIRPTWE3Ch
Follow Culorile Trecutului on Twitter

Articole recente

Doi veterani de război și dubla măsură a lui Ceaușescu

Filmul românesc „Pentru Patrie” – motiv de supărare la Ankara

Interkosmos, 1981: de ce a fost desemnat Prunariu, iar Dediu a rămas la sol

Un document zguduitor: cum s-au desfășurat luptele din Basarabia în vara anului 1941

Evaziuni aeriene 1944-1948: recuperarea avioanelor românești ajunse în Turcia

De ce septembrie este luna a noua din calendar și nu a șaptea, așa cum îi este denumirea

Banderola lui Messi

Cum s-au pierdut, în vremuri de război, primele trei petroliere ale României

Cronologia unui schimb cultural eșuat: sabia lui Sinan Pașa pentru spada lui Ștefan cel Mare

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.