Următorul care trebuia să moară era subofițerul Karl Frenzel, considerat unul dintre cei mai periculoși indivizi rămași în lagăr. Acesta a refuzat invitația de a admira ceva pus de-o parte pentru el și a mers să facă duș. Astfel, a supraviețuit războiului și a trăit până în 1996 (deși a fost condamnat pe viață pentru crimele săvârșite, a fost eliberat după 16 ani de detenție).
În schimb, Siegfried Greatschus, șeful gardienilor, a fost ucis, tot cu lovituri de topor și tot în atelierul de croitorie.
În minutele următoare – sub o tensiune maximă – echipele morții au mai executat încă șapte cadre S.S. în timp ce, imediat după 16.30, curentul electric și telefoanele erau fost întrerupte.
Al zecelea ucis a fost un subofițer S.S. care a intrat în garajul lagărului. A fost o greșeală, pentru că nu se afla printre cei aleși de Pecerski să moară. Deținutul care l-a ucis a dat curs unei porniri pe care nu și-a stăpânit-o, fie din cauza tensiunii, fie din răzbunare. În orice caz, cadavrul a rămas într-o zonă sensibilă, în apropierea oficiului poștal, și putea fi descoperit în orice moment.
La 16.45, cu un sfert de oră înainte de apel, Pecerski a aflat de incidentul din garaj și a decis să precipite lucrurile. A cerut să se anunțe apelul de seară. Fluierele deținuților-șefi (denumiți kapo) s-au făcut auzite și oamenii au început să iasă din barăci, mergând spre locul de adunare.
Au urmat alte morți neplanificate, dar care nu au putut fi evitate. Un gardian ucrainean care a pătruns în zona deținuților pe bicicletă a fost doborât, ucis și ascuns în câteva secunde! În timp ce deținuții se aliniau, a apărut un alt ucrainean și a început să strige la ei să se grăbească. Și el a fost ucis. Acum, a devenit clar pentru toți evreii din lagăr că ceva ieșit din comun se întâmpla (mulți nu știau încă de evadare).
Și tot acum, lucrurile au scăpat de sub control. Întâmplător, în zonă a apărut un S.S.-ist aflat în căutarea unor oameni care să descarce un camion și a văzut ce se întâmpla. Și-a scos pistolul și a început să tragă. Deținuții au început să fugă în toate direcțiile.
Ce a urmat a fost în favoarea deținuților. În primul rând, reacția celorlalți S.S.-iști și gardieni ucraineni a venit cu întârziere. Auzind focurile și țipetele, au presupus că avea loc un atac al partizanilor și au căutat să se adăpostească. Nu au acordat importanță oamenilor din interiorul lagărului, care fugeau, către poartă, spre libertate.
Primii deținuți, ajunși lângă sârma ghimpată care înconjura lagărul, au trecut dincolo de ea, dar unii au devenit victime ale minelor, care au început să-i sfârtece. Cei rămași în viață au contunuat fuga spre pădurea din apropiere.
