La aceasta, domnul locotenent-colonel Romanelli mi-a răspuns să mă opresc cu detașamentul unde mă găsesc și să aștept răspunsul ce va trebui să mi-l aducă curierul pe care-l voi trimite cu cópiile telegramelor și că acesta să parvină cât mai curând: îmi va pune la dispoziție un automobil.

Am obiectat că nu pot să mă opresc deoarece am un ordin precis și el, ca militar, își dă seama la ce mă expun, neexecutându-l. Probabil că răspunsul ce l-am dat n-a convenit, fiindcă imediat mi-a ripostat: „Aflați, domnule căpitan, că Budapesta a fost predată Antantei, astăzi la orele 11, mie, reprezentantul ei”.

Răspund: „Mă surprinde aceasta, domnule colonel, deoarece la orele 13 am fost oprit cu focuri de armă de către armata ungurească și răniții pe care-i am confirmă aceasta; dacă acest oraș ar fi aparținut Antantei, detașamentul meu care face parte din una dintre armatele aliate, trebuia să găsească calea deschisă”!

- „Va să zică țineți morțiș să intrați în Budapesta; dar bine, domnule căpitan, nu vă gândiți ce revoltă se va produce în această populație occidentală, la intrarea dumneavoastră?”

- „Domnule colonel, mă surprinde atitudinea dumneavoastră. În primul rând, locul la această masă vă era lângă mine, iar nu în rândul domnilor miniștri; iar, în fața argumentelor dumneavoastră, eu nu mai am de dat niciun răspuns”.

Adresându-mă domnului Agoston Peter, i-am spus că noi trebuie să intrăm în oraș și că-l rog să aducă la cunoștința populației că orice neajuns ni se va face, va atrage bombardarea orașului, iar, în ceea ce privește conduita trupelor ce le comand, garantez că nu vor da naștere la niciun fel de neplăcere, ele fiind dominate de cea mai perfectă disciplină.

În acest timp, intră căpitanul ungur de cavalerie care l-a însoțit pe domnul Haubrich Josef și anunță că un domn general român cere a i se trimite un automobil la Monor, pentru a-l aduce la Budapesta, având de făcut o comunicare din partea Guvernului Român. Automobilul a fost trimis imediat.

La ora 17.30-18.00 apare domnul general Rusescu, însoțit de adjutantul său. Văzându-mă, mă îmbrățișează și-mi spune: „Mereu de al 7-lea [Roșiori] mă lovesc. La Tighina și aici, tot de voi dau”! Apoi i-am dat relații asupra celor discutate până la venirea domniei sale și mi-a aprobat atitudinea avută.

S-au început din nou convorbirile și s-au hotărât cazărmile unde, în noaptea de 3/4 august urmau să fie cantonate trupele noastre. La orele 19.00 s-a ridicat ședința; îndreptându-mă spre ieșire, sunt întâmpinat de colonelul ungur care asistase la dezbatere și mă invită la masă pentru ora 21, la Hotel Ritz, punându-mi, în același timp, la dispoziție, un ofițer cu automobilul. Am mulțumit pentru amabila invitație, dar sunt în imposibilitate de a o primi, din motive ce domnia sa, ca militar, lesne le înțelege, căci nu pot să-mi părăsesc unitatea.