Imprimă această pagină

Din mitologia românească: de la năvălirea tătarilor la „Drumul Robilor”

Din mitologia românească: de la năvălirea tătarilor la „Drumul Robilor” sursa foto: commons.wikimedia.org

Invaziile tătarilor au lăsat urme adânci în amintirea românilor care, de nenumărate ori, au fost nevoiți să îndure pârjolul și distrugerile provocate de aceștia. Hoardele au prins rădăcini în folclor, unde le găsim zugrăvite ca întruchipări ale răului. O mărturie în acest sens este oferită de revista „Albina” care, în martie 1928, a publicat o poveste din mitologia românească, despre formarea Galaxiei Calea Lactee (Drumul Robilor).

„Cică în vremuri vechi veneau pe la noi, dincoace de la Răsărit, tătarii, să dea foc la sate, să jefuiască; și pe cine prindeau, cu cârdul îi duceau robi în țara lor. Și erau urâți la chip tătarii ceia: aveau ochii ca de câine, purtau coadă, mâncau carne crudă și toate spurcăciunile și umblau mai mult călări.

În țara tătărească, dacă îi duceau pe bieții creștini de-ai noștri – spuneau cei ce au scăpat de acolo – îi batjocoreau și-i puneau la tot felul de munci grele.

Între robi erau odată doi frați, un flăcău și o fată. Într-o zi tătarii plecară după jaf și lăsaseră acasă numai o babă, mama lor. Tătăroaica se puse să ardă cuptorul și a trimis pe fată și flăcău să aducă niște lemne de la pădure. S-au dus ei la pădure... și duși au fost. Iacă și tătarii acasă. Făcând ei numărătoarea robilor, au găsit lipsă o pereche: flăcăul și fata. Au încălecat tătarii iute pe cai și goană după ei, pe drumul dincotro aduseseră robii aceia.

Dar flăcăul și fata nu țineau drumul, ci tot prin păduri și locuri neumblate își căutau cale, luându-se după stele și mergeau numai noaptea, de teamă să nu fie găsiți de tătari.

Lui Dumnezeu i se făcu milă de bieții fugari și a poruncit stelelor să se aprindă mai tare și mai întinse atunci pe cer și o fâșie alburie, ca o cărare de lumină în lungul drumului de pe pământ ce duce spre Țările Românești.

Flăcăul și fata s-au luat după drumul cel alb însemnat pe cer până au ajuns acasă.

Cică de atunci dunga albicioasă de acolo de sus s-a numit Drumul Robilor, până în ziua de azi, pentru că le-a arătat drumul în vremea de demult celor care fugeau din robie.

Și, Doamne, ce de robi au fost! Câte stele sunt pe cer. Și așa povestesc bătrânii și așa sfârșesc ei povestea asta: Atunci n-are să se mai vadă pe cer Drumul Robilor când n-o mai fi robie pe pământ”.


Sursă text: „Albina”, anul XXVII, nr. 3, martie 1928.

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Ultima modificare Joi, 19 Martie 2020 16:55

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.