Cea mai veche variantă cunoscută de șah provine din India, unde a apărut în urmă cu un mileniu și jumătate, sub denumirea de chaturanga. Dacă astăzi majoritatea indienilor adulți declară că joacă șah cel puțin o dată pe an, la început a fost un apanaj al elitelor, ca exercițiu de stăpânire a nervilor, de gândire analitică și strategie militară.

O traducere aproximativă a cuvântului chaturanga ar fi „patru categorii”. Se bănuiește că în India piesele de șah erau de patru tipuri: infanterie, cavalerie, elefanți și care de luptă. Ulterior, vor apărea regele și vizirul. Când șahul va ajunge în Europa, unde nu existau viziri, piesa va fi redenumită regina.

Cum, adică? Să fie regina – o femeie! – cea mai puternică piesă dintr-un joc al răbdării, rațiunii și războiului? Iată o situație care trebuie să ne pună pe gânduri. Această întâietate ar putea fi o dovadă că, în cadrul elitelor medievale europene, femeia era văzută ca jucând un rol important (fie și din culise) și că, uneori, o regină își putea apăra regele sau interesele regatului mai bine decât o făceau sfetnicii, cavalerii sau militarii de rând. Desigur, biserica ar putea avea unele obiecții... Dar, să nu anticipăm!

În India de acum cincisprezece secole, jocul a avut zaruri care decideau mutările, iar tabla era monocromatică. Undeva în jurul anului 600 d.Hr., vecinii iranieni l-au preluat sub numele de chatrang, se pare, fără zaruri.

În Persia jocul a căpătat și o a doua denumire – neoficială – anume aceea de șah, cuvânt care în limba iraniană înseamnă rege. Tot din iraniană provine și expresia șah-mat!, care se traduce prin „regele nu mai poate fi ajutat!” și anunță încheierea partidei.

La începutul secolului al VII-lea, un război crunt și îndelungat cu Bizanțul a epuizat Persia. Arabii au profitat și, pe la 650 d.Hr, au cucerit teritoriul iranian. Astfel, în următoarele secole, șahul s-a răspândit în toată lumea musulmană, ajungând până în Spania, iar de pe țărmul african a pătruns în zonele sudice ale Europei creștine. În Nord a ajuns prin intermediul negustorilor scandinavi care frecventau țărmurile Mării Negre.

În Bizanț, jocul a primit numele alterat de zatrikion, iar în limba latină s-a numit scacci (de unde scacchi în italiană și échecs în franceză). Printre popoarele sud-slave și-a păstrat denumirea de šah. Aceeași denumire a avut-o și la germani – schach – de la care, probabil, au împrumutat-o și românii.

Piesele destinate elitelor erau realizate din materiale scumpe, cum ar fi jadul sau fildeșul însă, pe măsură ce jocul s-a răspândit printre oamenii de rând, piesele au început să fie fabricate din piatră, lemn sau lut.

Prima dificultate pe care o are un începător, înainte chiar de a învăța mutările, este recunoașterea pieselor. Este, oare, o întâmplare că acestea au forme abstracte? Nu. Aspectul lor ține de relația pe care șahul a avut-o cu religia de-a lungul timpului.

A fost o relație spinoasă... Tonul l-au dat musulmanii. Unii dintre ei au văzut în piesele cioplite fidel sub formă de regi, nobili, soldați, cai, cămile sau elefanți (ultimele două categorii au dispărut între timp) o sfidare a interdicției de a venera chipuri realizate artificial (și Coranul combate idolatria, nu numai Biblia). Drept răspuns, piesele care reprezentau oameni și animale au căpătat aspectul deformat pe care îl au astăzi.

Alte interdicții pe care islamul le-a impus șahiștilor au fost de a juca în public, de a paria pe vreun jucător și, mai ales, de a combina jocul cu rugăciunile sau cu alte manifestări ale religiei. De exemplu, șahiștii nu se puteau ruga lui Allah să le ajute să câștige partida. Simplu, nu?

Deși au fost multe voci din sfera politică sau religioasă care au cerut interzicerea definitivă a șahului, acest sport al minții a supraviețuit pentru că a avut protectori puternici. Unul dintre ei a fost califul Harun Al-Rașid (786-809). În cercul său de apropiați se aflau cei mai vestiți jucători de șah din lumea dominată de islam.

Un alt exemplu de deschidere îl găsim în secolul al XII-lea, când statul nord-african al dinastiei Almohade a pus pe drapele tabla de șah.

În concluzie, până în zilele noastre, liderii politici și religioși musulmani au rămas inconsecvenți față de șah. Unii l-au acceptat, alții l-au declarat imoral sau ilegal. Putem spune că atitudinea față de el reflectă gradul de toleranță a fiecărui regim. De exemplu, în aii ’80 ai secolului trecut, jocul de șah a fost interzis o vreme în Iranul ayatollahului Khomeini, iar în deceniul următor l-au interzis talibanii afgani, pe motiv că incita la pariuri și îi îndepărta pe oameni de rugăciuni.

Desigur, dincolo de motivele oficiale, putem bănui și altele. Dacă aruncăm o privire mai atentă în istorie, vedem că orice activitate care presupune gândire critică este descurajată de regimurile dictatoriale.

În lumea creștină, șahul a căpătat forma pe care o cunoaștem azi. Tabla a devenit bicoloră, la început alb-roșie, ulterior alb-neagră. De asemenea, regina a înlocuit vizirul (cum am arătat mai sus), iar carul de luptă a fost înlocuit cu tura, păstrându-și mutările. Așa se explică paradoxul că un turn de cetate, static prin natura sa, este atât de mobil pe tabla de șah.

Foarte interesantă este și soarta elefantului, un animal pe care europenii nu îl cunoșteau. Piesele arabe stilizate îl reprezentau ca pe un trunchi încadrat de doi colți (fildeșul). Englezii au văzut în această figură mitra unui episcop, iar alții... căciula unui bufon (sau nebun).

Jocul de șah le-a lăsat englezilor o moștenire ciudată: denumirea de Chancellor of the Exchequer, utilizată și astăzi pentru cel care este ministru de finanțe. Să ne amintim că în 1066 normanzii au cucerit insula și că, în franceză, la șah se spune échecs. În epocă, dregătorul normand care a primit însărcinarea de a strânge impozitele calcula pe o tablă asemănătoare celei de șah. De aici numele de „instituția tăblii de șah” sau Exchequer, pentru structura care aduna dările...

Inițial, în lumea creștină, șahul a fost primit cu interes. Era considerat un joc regal, din moment ce stimula și desăvârșea cele mai nobile calități ale unui războinic. În Europa Occidentală, cea mai veche mențiune a jocului apare înr-un testament catalan din 1008, prin care un conte și-a lăsat piesele unei biserici.

Trebuie menționat și faptul că varianta cu zaruri „ajutătoare” a subzistat, pe anumite filoane, în lumea musulmană, iar de acolo a pătruns printre creștini. Și, cum am afirmat deja, zarul – care semnifică hazardul, dar și câștigul nemeritat – constituia o problemă de moralitate pentru orice bun credincios, reacția nu s-a lăsat așteptată.

Războiul bisericii catolice cu „sportul minții” a început în 1061, când cardinalul Pietro Damiani l-a informat pe papă că a văzut un episcop jucând șah în public. Ca și la musulmani, unii teologi creștini au văzut în șah o îndeletnicire care incita la pariuri și la îndepărtarea de Dumnezeu.

În Franța jocul a fost interzis de mai mulți regi, dar era atât de popular încât toate restricțiile s-au dovedit inutile. Nici Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) nu a inspirat mai multă pioșenie jucătorilor împătimiți. Un cronicar ne spune că, în timp ce naviga spre Orient, pentru a lupta împotriva musulmanilor, a văzut pe puntea vasului câțiva cavaleri jucând șah. S-a repezit la ei, i-a certat, le-a luat piesele și le-a aruncat peste bord, în mare.

Abia către anul 1400 regii Franței au înțeles că nu vor câștiga războiul cu tabla caroiată și au încetat să-i mai prigonească pe pasionații acesteia.

Și în alte zone ale creștinătății jocul a fost interzis, dar fără succes: în Anglia (1240), în Germania (1310) sau în Rusia (în 1093 și 1551). Condamnarea din Germania a venit mai târziu – comparativ cu Anglia sau Franța – pentru că în secolul anterior împăratul Frederic al II-lea a fost un pasionat jucător de șah, care uneori îi invita la palatul său pe campionii islamului pentru a se măsura cu ei.

Astăzi, în lumea creștină, interdicția politică sau religioasă nu mai există. Mai mult, cunoaștem și faptul că cel puțin șapte papi au jucat șah; printre ei, Inocențiu al III-lea (1198-1216, un mare susținător al cruciadelor), Paul al III-lea (1534-1549, inițiatorul contrareformei) și Ioan Paul al II-lea (1978-2005).

BIBLIOGRAFIE

Averbakh, Yuri, A History of Chess. From Chaturanga to the Present Day, Milford, CT USA, Russell Enterprises, 2012

Pastoureau, Michel, O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental, București, Editura Cartier, 2004