Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

„Originali și neastâmpărați”. Țiganii de șatră, prin ochii jandarmilor din alte vremuri

„Originali și neastâmpărați”. Țiganii de șatră, prin ochii jandarmilor din alte vremuri Sursa foto: www.rasvratirea.blogspot.com

Mareșalul Ion Antonescu i-a dus pe țigani la Bug și a reușit să elimine, în mare parte, șatrele din România. Oamenii au fost lăsați în stepă, fără mijloace de trai, pierind de pe urma foametei, a bolilor și a frigului.

A fost o crimă. Statul român era obligat să garanteze viața tuturor etniilor sale, chiar și pe timp de război.

De unde această îndârjire împotriva lor? De ce erau considerați un pericol? Care sunt originile acestei politici?

Ne putem face o imagine a atitudinii autorităților față de ei dintr-un articol apărut în 1924, în „Revista Jandarmeriei”. Țiganii de șatră – în număr de vreo 60.000 de mii – erau văzuți ca o mare pacoste. Semnatarul articolului, locotenentul Romulus Iovan, din Școala de Jandarmerie, face o radiografie a fenomenului, oferind informații despre modul de viață al nomazilor, despre problemele create de ei și despre felul în care jandarmii trebuiau să acționeze.

Subiectul este sensibil, iar discuțiile pot degenera ușor. Dacă doriți să comentați, vă rog să o faceți decent.

Cu mulțumiri anticipate,
Sorin Turturică
(Culorile Trecutului)


Despre țiganii nomazi

Cine nu cunoaște astăzi acest popor original și neastâmpărat, care trăiește viață nomadă, nefiind legat de niciun loc? Astăzi își clădește cortul în hotarul unei comune, iar mâine, părăsind locul, se așează în hotarul altei comune, trăind din diferite cârpoceli, din meseria fierăriei și din schimb de cai și porci, dar mai ales din furtișaguri, pe care le întreprind cu o măiestrie uluitoare?

Acești țigani, îndată ce se desprimăvărează, părăsesc locul unde au iernat și cutreieră țara din lung în lat, ca apoi, la sosirea iernii, să se întoarcă în localitatea de origine unde, așezându-se la marginea satului, să ierneze, fie în corturi, fie în bordeie de pământ.

Înclinațiunea țiganilor spre viața nomadă o găsim în sângele și natura acestui popor. Căutând să trăiască cât mai ușor și cu cât mai puține sforțări, ei fug de orice muncă.

Totuși, ca să-și poată câștiga cele necesare traiului, recurg la diferite expediente de natură penală, fiind nevoiți apoi a-și schimba cât mai des reședința, pentru a scăpa de urmărirea autorităților.

Țiganii nomazi constituie un pericol permanent pentru ordinea și siguranța publică, mai ales că la noi numărul lor atinge cifra de aproximativ 60.000. Dacă am socoti numai cele trebuincioase traiului zilnic, vedem foarte ușor că întreținerea lor necesită o cantitate considerabilă de alimente și alte lucruri indispensabile traiului, pe care prea puțini și le câștigă prin muncă cinstită.

E adevărat că țiganii nu prea aleg, în mâncări – ei mâncând cu aceeași poftă carnea cadavrului ca și cea mai proaspătă carne, iar dacă sunt bine aprovizionați cu alimente, nu mai au nicio grijă și se dedau cu desăvârșire inactivității și leneviei.

În asemenea împrejurări, nu prea părăsesc pădurile și dumbrăvile răcoroase, unde își au corturile, afară doar de femei și copii, care cutreieră satele vecine unde, cerșind, ghicind viitorul, dând de noroc din cărți sau făcând farmece, adună milele ce le primesc, potrivit cu cazul.

Nu trebuie însă să ne facem iluzii că acești indivizi nu fură, dacă li se prezintă ocazia. Din contră, sub pretextul cerșitului sau al datului în cărți, pătrund în locuința gospodarului, unde apoi observă toate locurile prielnice săvârșirii furtișagurilor și, dacă vor avea ocazia, vor pune mâna și vor lua tot ce le iese în cale.

Vara, când toată tufa dă sălaș, locurile umbroase sunt cele mai căutate de țigani. Atunci, câmpiile și țarinile oferă, atât oamenilor, cât și animalelor, hrană suficientă, de unde rezultă că, în acest anotimp, nici nu sunt atât de periculoși ordinei și siguranței publice ca iarna, sau la începutul primăverii, sau toamna, când în țarină nu se mai găsește nimic.

Vara, țiganii, în afară de micile furtișaguri săvârșite ocazional, trăiesc din prada stoarsă câmpului, grădinilor și diferitelor semănături. Cu totul altfel se prezintă situația când pe câmp nu se mai găsește nimic. În asemenea împrejurări, țiganii devin periculoși și nu se dau îndărăt nici de la cea mai odioasă crimă, când e vorba de câștig.

De aceea, jandarmii trebuie să se ocupe serios de această categorie de oameni.

Aici este locul să amintim că, între țigani, se află și o mică parte care face excepție și care își câștigă traiul în mod cinstit. Această categorie de țigani sunt așa-numiții lingurari sau trocari care, în general, nu duc viață nomadă, ci trăiesc stabiliți în bordeie la marginea pădurilor, unde se găsește cu ușurință lemnul necesar meseriei lor. Se mai ocupă și cu creșterea porcilor.

La această categorie de țigani, conștiința religioasă și morală este cu mult mai dezvoltată decât la țiganii nomazi, și nu se ocupă cu furtul. Terminând lemnul dintr-un loc, se mută acolo unde găsesc alt lemn pentru a-și putea continua meseria.

Vedem, dar, că plecarea lor dintr-un loc în altul este în funcțiune de necesitate, pentru exercitarea meseriei lor. De aceea, această categorie de țigani va fi privită cu totul altfel decât țiganii nomazi, a căror principală meserie e furtul.

Țiganii nomazi, în perioada mișcării lor, rar se stabilesc în apropierea locului de origine, și chiar și atunci, numai pentru un timp foarte scurt. De regulă, ei părăsesc chiar și județul domiciliului lor, preferând locurile unde sunt cu totul necunoscuți.

Dispariția neașteptată a țiganilor dintr-un loc, aproape întotdeauna este în legătură cu o infracțiune comisă sau se datorează temerii de a nu fi urmăriți și prinși pentru pagube excesive cauzate de ei câmpurilor și țarinilor.

Diferite cete de țigani nomazi, din diferite caravane, stau în strânsă legătură, sprijinindu-se reciproc atât în [ceea] ce privește săvârșirea infracțiunilor, cât și ascunderea și depărtarea corpurilor delicte provenite din infracțiuni. Ei sunt maeștrii tergiversărilor și minciunilor, ei neagă tot ce nu se poate proba și, dacă împrejurările o cer, își neagă chiar și familia, susținând sus și tare că nici nu o cunoaște. Nu rareori s-a întâmplat ca părintele și fiul, prinși asupra unei infracțiuni, să afirme că nu s-au văzut vreodată în viață, că numai întâmplător s-au întâlnit înainte de a fi prinși.

Țiganii nomazi sunt renumiți spărgători și hoți de cai. Caii, de regulă, îi fură primăvara și toamna, iar toamna se îndeletnicesc cu furturi prin spargere și efracție. Ei sunt, de altfel, cei mai fideli tovarăși ai hoților de cai de meserie, care îi cercetează, cu siguranță, în taberile lor, pentru a-i întrebuința ca tăinuitori sau intermediatori în vânzarea cailor furați.

Caravanele de țigani nomazi își formează așa-numitele „rețele hoțești”, adică se conectează unele de altele într-o anumită direcție, la o depărtare de la o jumătate de zi de marș, ținând legătura între ele, cu scopul de a îndepărta cât mai repede caii furați, trecându-i de la o caravană la alta, până la destinație.

În fiecare caravană, de regulă, câte unul, cel mult doi, se ocupă cu asemenea expediente și chiar faptul acesta îngreunează cercetarea și dovedirea culpabilității.

Dar nu numai atât, ci și faptul că țiganii nomazi, în fiecare clipă, își schimbă numele și sunt căliți și învechiți în rele. Apoi chiar viața lor de nomazi îngreunează simțitor controlul ce trebuie exercitat de jandarmi asupra lor, constituind o problemă destul de grea în [ceea] ce privește asigurarea liniștii persoanelor și proprietății contra acestor incorigibili.

Dacă jandarmul nu cunoaște personal țiganul cu care are de-a face, poate fi sigur că nu va afla numele lui adevărat. Adeseori s-a întâmplat ca un țigan întrebat în mai multe rânduri, în interval de câteva ore, a declarat trei sau patru nume deosebite.

Exemplul tipic este cazul unui țigan prins de jandarmi pentru o infracțiune oarecare și al cărui nume adevărat era Ilie Ursu. La interogare a declarat că-l cheamă Butoi Ion, dar avea acte de identitate asupra lui pe numele Stan Potcoavă și Gheorghe Buric. Țiganul folosea toate aceste nume după împrejurări, schimbându-le atunci când îi venea bine. Întrebat cum se face că înainte cu două săptămâni se numea Ilie Ursu, iar acum e Butoi Ion, răspunde foarte liniștit că, între timp, întâlnindu-se cu bunica, ea i-a spus că adevăratul lui nume e Butoi Ion.

Cu ocazia acestei cercetări, fiind mai târziu din nou întrebat cum se numește, declară când Ilie Ursu, când Butoi Ion, ceea ce lasă să se vadă că țiganul, în vârstă de 20-22 de ani, nu era sigur de numele său.

Aceste schimbări de nume, fiind la ordinea zilei, îngreunează atât controlul, cât și urmărirea. Dacă mai ținem seama și de faptul fiecare țigan, pe lângă aceste nume, mai este poreclit și cu alte 3-4 nume de batjocură de consorții lui, ajungem foarte ușor la concluzia că controlul și urmărirea lor nu numai că e foarte grea, dar, în unele cazuri, aproape imposibilă.

Țiganii nomazi sunt mai periculoși pentru ordinea și siguranța publică fiindcă se țin departe de cealaltă lume, care nu îi poate cunoaște îndeajuns, și fiindcă acest popor nu consideră infracțiunile ca pe un lucru rău și vătămător, ci ca pe un mijloc pentru asigurarea existenței.

Pe de altă parte, marele pericol ce îl prezintă acești indivizi pentru societate îl găsim în starea de mizerie în care se află și la care se mai adaugă și viața lor nomadă, fiindcă necunoscuți, sau prea puțin cunoscuți, imediat ce comit o infracțiune, se refugiază în regiuni depărtate, astfel că în cele mai multe cazuri, jandarmul nu are niciun punct de sprijin pentru urmărirea lor.

Chiar pentru acest motiv, unitățile de jandarmi însărcinate cu poliția și paza teritoriului rural, au tot interesul ca, de comun acord cu autoritățile administrative, să împiedice hoinăreala fără niciun rost.

Șeful postului de jandarmi să nu tolereze în raza postului țigani străini. Din contră, chiar și în cazul în care aceștia ar avea asupra lor acte de identitate, dar vagabondează fără niciun rost, jandarmul are datoria a-i conduce la administrația plășii, pentru a fi trimiși la urma (locul de origine - n.n.) lor.

Ca jandarmul să poată fi la curent și să cunoască țiganii domiciliați în raza postului său, va ține un registru în care se va trece, în parte, fiecare țigan cu semnalmentele lui, menționându-se familia din care face parte, precum și numele și porecla ce i s-a dat în caravană, astfel apoi îl va putea urmări și prinde cu mult mai ușor în caz de nevoie, decât căutându-l după numele adevărat, pe care și-l schimbă în fiecare zi.
Șeful postului se va asigura ca jandarmii săi să cunoască personal pe toți țiganii domiciliați în raza postului, fiindcă astfel va preveni, cu siguranță, orice inducere în eroare. Toate schimbările ivite se vor trece în registrul de evidență.

Dacă postul de jandarmi e în curent cu țiganii domiciliați în raza postului, adică îi are trecuți în evidență și îi cunoaște întrucâtva, va putea recunoaște cu ușurință țiganii străini, pe care apoi, îndepărtându-i din sectorul său, va ajunge la o micșorare simțitoare a hoinăritului.

Fiecare jandarm este dator a cunoaște în sectorul postului locurile unde obișnuiesc a se așeza cu corturile țiganii, pentru a apărea prin surpriză, cât mai des, în locurile acelea. Dacă dă de convoaie, fie acolo, fie în alt loc, primul său lucru este a se convinge dacă acești țigani sunt dintre cei domiciliați în raza postului sau sunt străini.

Dacă sunt dintre cei domiciliați în sectorul postului, se vor trage la răspundere. Pentru ce nu se ocupă cu nimic? Cu ce se întrețin? Unde se duc? De unde vin? Cu ce s-au ocupat pe unde au fost, de la părăsirea domiciliului?

De la sine înțeles ca jandarmul să nu se mulțumească cu răspunsul primit și va căuta să se convingă de cele auzite.

Dacă țiganii aflați vagabondând fac parte din cei domiciliați în raza postului, vor fi trimiși la urma lor. Dacă sunt străini și nu există motiv de bănuială că ar fi comis și alte infracțiuni, se va proceda și cu aceștia la fel. Ori de câte ori patrula de jandarmi întâlnește un convoi de țigani, se va convinge că nu au asupra lor cai sau alte animale sau obiecte furate.

Țiganii fără nicio ocupație întotdeauna pot fi suspectați că ar avea asupra lor asemenea lucruri și, prin urmare, patrula este datoare să îi percheziționeze în fiecare caz.

Oprirea și percheziționarea unui convoi de țigani implică însă multă îndemânare și mult spirit de pătrundere și de observare, fiindcă țiganii sunt foarte șireți și ascund în așa fel lucrurile și, mai ales banii, încât o persoană cu puțină experiență niciodată nu va putea afla ceva.

Oprirea unui convoi de țigani necesită mare precauțiune și din cauză că, țiganii, zărind jandarmii de la distanță, se împrăștie în toate părțile. În asemenea cazuri, în căruțe nu rămân decât câteva femei bătrâne și copiii, de la care jandarmul zadarnic ar căuta să afle ceva, toți vor spune că nu știu nimic și că nici măcar nu îi cunosc pe cei fugiți.

Din aceste motive, jandarmul va trebui să surprindă convoiul de țigani și să se folosească pentru a-i opri, de zăpăceala cauzată prin apariția neașteptată a jandarmului.

Oprirea unui convoi de țigani se va executa în felul următor: patrula de jandarmi, având arma la mână, îi somează cu voce tare și autoritară, de la o distanță de 20-25 de pași, ordonând ca toți țiganii să se adune în locul dintre prima căruță și jandarmi. Se va interzice orice vorbă, fiindcă vorbele țiganilor degenerează repede în ceartă și, la urmă, într-un fel de vacarm, unde nimeni nu se va mai putea orienta.

Li se va ordona să nu vorbească, decât cel întrebat.

După acesta, patrula va dispune ca bărbații să se culce pe o parte a drumului, iar femeile și copiii, pe cealaltă parte, cu spatele la patrulă, astfel ca să nu se poată observa, nici ataca patrula.

O dată așezați astfel, patrula va chema pe acei țigani care au în convoi căruțe și cai. Șeful patrulei va cere bilete de vite și le va lua de la ei. Dacă sunt mai mulți țigani care au în convoi căruțe și cai, va rămâne la jandarmi proprietarul primei căruțe, iar restul va ocupa iarăși marginea șoselei.

În timp ce șeful patrulei cercetează dacă semnalmentele cailor cuprinse în biletul de vite corespund cu animalele de la căruță, al doilea jandarm va supraveghea țiganii.

Terminând cu un țigan, șeful patrulei îl va trimite la loc și va chema pe altul. Al doilea jandarm se va posta astfel ca să poată, pe de o parte, supraveghea țiganii, iar pe de altă parte, să vadă și pe șeful patrulei, pentru a-i putea da ajutor în caz de necesitate. Natural că șeful patrulei, pe măsură ce va chema la sine țiganii, le va face percheziția corporală, ordonându-le să se dezbrace sub supravegherea sa.

După controlul făcut oamenilor și animalelor urmează controlul căruțelor, care se va face în prezența proprietarului și a unui martor asistent, dacă se va putea afla.

Pentru scoaterea lucrurilor din căruțe, în cazul în care nu se vor afla alte persoane, se vor întrebuința copiii. Este interzis cu desăvârșire a se întrebuința țigăncile pentru acest scop, fiindcă ele ascund lucrurile cu o deosebită îndemânare, iar dacă obiectele furate sunt mici, sau sunt bani de hârtie, în momentele critice le ascund într-o parte a corpului care, dintr-un sentiment de pudoare, nu se poate numi.

Tot astfel, hainele lor sunt prielnice pentru a ascunde în ele diferite lucruri și, de obicei, fiecare țigancă are o mulțime de buzunare secrete unde ascunde tot ce voiește.

Pentru a putea examina în bune condițiuni o căruță, patrula va dispune ca, în primul rând, să se ridice coviltirul, care se va cerceta cu cea mai mare atenție și minuțiozitate. O persoană neexperimentată abia înțelege cum să se ascundă obiecte într-un coviltir rupt. Dar un asemenea coviltir servește foarte bine acestui scop și fiecare petic constituie un buzunar în care se pot coase bani, obiecte de valoare, bilete de vite, bilete de identitate sau alte lucruri furate.

Jandarmul va pipăi cu atenție toate aceste petice și, dacă simte prezența unui obiect străin, le va desface, pentru a vedea ce anume se află acolo.

După coviltir, urmează cercetarea hainelor și zdrențelor din căruțe.

Pernele se vor pipăi după ce mai întâi se vor fi așezat pe un obiect tare, astfel jandarmul va putea ușor afla dacă între perne sunt lucruri ascunse. Cârpele vor fi ridicate una câte una și vor fi examinate cu atenție.

Terminată inspecția interiorului căruței și a fânului aflat în ea, se va proceda la examinarea căruței propriu-zise. În acest scop, se vor lua jos loitrele și fundul căruței, fiindcă, de obicei, căruțele țiganilor sunt prevăzute cu fund dublu, unde pot fi ascunse multe lucruri.

Tot așa se vor examina loitrele și oiștea, care în cele mai multe cazuri e găurită în lungime, servind ca ascunzătoare micilor obiecte furate.

În cazul în care, la percheziția executată după cum s-a descris mai sus, s-au aflat anumite corpuri delicte, patrula va începe imediat cercetarea pentru a afla proveniența lucrurilor, după care întreaga caravană se va escorta și preda, împreună cu actele întocmite, instanțelor judecătorești competente.

În principiu, caravanele de țigani se vor percheziționa întotdeauna în prezența câtorva martori și în locuri unde patrula va putea avea ajutorul necesar. În acest scop, patrula va conduce caravana în cel mai apropiat sat. Excepțional se va face percheziția la locul întâlnirii, când patrula se află în urmărirea unei infracțiuni care nu suferă întârziere.

Se amintește însă ca percheziția să nu se facă în niciun caz în păduri sau în locuri stufoase, fiindcă aici se pot ascunde cu multă ușurință lucruri furate.

Conducerea unei caravane de țigani, de asemenea, necesită o mare precauțiune. Mai ales dacă aceștia sunt infractorii, caută toată posibilitatea spre a evada și ascund sau aruncă corpurile delicte nedescoperite sau chiar descoperite la percheziție.

Dacă escorta caravanei e compusă din doi jandarmi, escortarea se va face în modul următor: bărbații vor fi dați jos din căruțe apoi, încătușându-se, se vor așeza înaintea căruțelor. Coviltirele se vor da jos și se vor împacheta, pentru a-i putea vedea pe cei rămași în căruțe (femei și copii).
Caii se vor mâna de femei sau de un copil.

Un jandarm va merge lângă căruța întâi, imediat în spatele bărbaților, iar al doilea jandarm în urma ultimei căruțe, astfel ca să vadă pe camaradul său dinainte, spre a-i putea veni imediat în ajutor, împiedicând, în același timp, aruncarea lucrurilor din căruțe.

În mers, căruțele vor fi aproape una de alta și nu se va permite distanțe între ele. Cel mai nimerit este a se pune în cap căruța cu cei mai slabi cai, iar cele cu cai mai buni să-i urmeze.

Dacă escorta este compusă din mai mulți jandarmi, atunci caravana se va înconjura, ducându-se astfel la destinație.

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Ultima modificare Luni, 10 Februarie 2020 16:03

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Latest Tweets

De la Brașov la Essendon. O aventură aeriană insolită Un articol in memoriam ing. Traian Tomescu https://t.co/wxE26ZEp1m
Senyera - de la moartea unui conte în război la banderola lui Messi Senyera este unul dintre cele mai vechi steagur… https://t.co/JaRBBKcRj9
Un inamic al religiei: jocul de șah "Cum, adică? Să fie regina – o femeie! – cea mai puternică piesă dintr-un joc a… https://t.co/MIRPTWE3Ch
Follow Culorile Trecutului on Twitter

Articole recente

Doi veterani de război și dubla măsură a lui Ceaușescu

Filmul românesc „Pentru Patrie” – motiv de supărare la Ankara

Interkosmos, 1981: de ce a fost desemnat Prunariu, iar Dediu a rămas la sol

Un document zguduitor: cum s-au desfășurat luptele din Basarabia în vara anului 1941

Evaziuni aeriene 1944-1948: recuperarea avioanelor românești ajunse în Turcia

De ce septembrie este luna a noua din calendar și nu a șaptea, așa cum îi este denumirea

Banderola lui Messi

Cum s-au pierdut, în vremuri de război, primele trei petroliere ale României

Cronologia unui schimb cultural eșuat: sabia lui Sinan Pașa pentru spada lui Ștefan cel Mare

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.