Era în septembrie 1944, la Oarba de Mureș… Ploua și era frig. De pe dealuri, germanii măturau cu foc toată plaja, care se întindea – pe câteva sute de metri – până la Mureș. Soldații români, cei care mai trăiau, stăteau ascunși în adăposturile individuale, așteptând. O dată cu venirea întunericului, șansele de a trăi câteva ore în plus creșteau.

Sublocotenentul Traian Rotaru din Divizia 11 Infanterie ajunsese până la poalele Dealului Sângeorgiu. Acum, spre seară, stătea în adăpost. Ploua și apa se scurgea de pe deal, inundându-i groapa. Din când în când, o arunca afară folosindu-se de cască. Ploua, îi era frig și îi era foame. Nu avea nici haine uscate, nici mâncare. Iar furia luptei din timpul zilei îl consumase. Acum, spre seară, epuizarea își spunea cuvântul. Și-ar fi dorit o masă caldă, să mai prindă puteri, să reziste peste noapte. Era însă puțin probabil ca marmitele să fie aduse la nord de Mureș. Lunetiștii germani trăgeau în tot ce mișca…

Ploaia s-a oprit. Întunericul a adus speranța unei mese calde și a reaprovizionării cu muniție. Numai că militarii germani de pe creste au lansat rachete de semnalizare, care luminau plaja de parcă ar fi fost ziuă. Așa că, nu au mai venit nici sanitarii, nici cei de la aprovizionare. De îngroparea morților nici nu putea fi vorba. Iar mirosul de cadavru intrat în putrefacție, împreună cu gemetele răniților, dominau valea.

Sublocotenentul Rotaru a scos capul din adăpost și a privit în jurul lui. O rachetă aprinsă aproape imediat l-a făcut să se ghemuiască la loc. Dar, în fracțunile de lumină, cât a avut împrejurimile sub observație, a văzut cadavrul decapitat al unui soldat român. Nu era departe de el. Și i-a văzut și sacul de merinde, care era parcă un pic umflat. Să fi avut mâncare în el? Merita să riște pentru a afla...

Când s-a făcut beznă, s-a târât până la soldatul căruia o schijă îi retezase capul. Febril, a întins o mână spre sacul de merinde și a găsit o bucată de pâine. S-a întors în adăpost înainte să fie lansată o nouă rachetă de semnalizare.

Pâinea era udă și avea gust dulceag. Nu putea să o mânânce, îi închega dinții și limba.

Din nou, germanii au luminat noaptea. Ochii lui au văzut ceea ce mirosul îi spusese deja. Pâinea era îmbibată de sânge. A hotărît însă că trebuia să mânânce. A doua zi va lupta din nou. A curățat-o cât a putut, a aruncat, cu grijă, partea cea mai vătămată, și a mâncat, din câteva înghițituri, restul.
Astfel de pâine s-a mâncat la Oarba de Mureș...