Au trecut patru ani. Cuza era undeva prin Europa, în exil, iar pe tronul de la București se afla Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr în vârstă de 31 de ani.

Viața principelui german nu era ușoară cu românii. Schimbase deja opt prim-miniștri și vedea cum nemulțumirile creșteau. Figurile zâmbitoare, care-i oferiseră liniște și încredere la urcarea pe tron, erau tot mai străine și mai amenințătoare. Avea din ce în ce mai puțini colaboratori, iar tabăra inamicilor politici era în creștere. Hotărât lucru, călca pe urmele principelui Alexandru Ioan Cuza...

Carol simțea că situația era explozivă și se gândea serios la abdicare. Pentru moment, amâna gestul, fiindcă Elisabeta, soția sa, aștepta un copil care avea să se nască peste câteva săptămâni. Poate că, dacă va fi băiat, spiritele s-ar mai fi calmat...

Bruma de liniște s-a evaporat la 19 iulie 1870, când Franța a declarat război Prusiei. Războiul a atras și statele germane din sud, care și-au anunțat susținerea pentru fratele prusac.

Românii erau siguri că francezii vor fi învingători, iar Napoleon al III-lea va fi stăpânul Europei. Vizionarii liberali din anturajul lui Ion C. Brătianu aveau o singură grijă: atunci când Franța va obține victoria, pe tronul de la București să nu se mai afle principele Hohenzollern.

La nord de Capitală, Ploieștii erau în fierbere... Gruparea liberală locală era agitată de un tânăr fascinant, cu inițiativă, bun cunoscător al marilor jocuri politice, un intim al lui Brătianu. Era privit cu speranță și mulți îi erau recunoscători că, în urmă cu vreo trei ani, renunțase la uniforma militară pentru a se dedica intereselor superioare ale țării din poziția de politician și ziarist. Iată o combinație care nu dă greș! Atunci când vocea aprigă a politicianului patriot nu se mai aude, vine să convingă măiestria cuvântului scris... Și ce măiestrie, ce viziune și ce curaj avea acest june care, deși nu împlinise 30 de ani, văzuse și cunoscuse atâtea... inclusiv pușcăria. De vreo trei ori! Negreșit, numele Alexandru Candiano-Popescu impunea respect!

La Ploiești, mâna dreaptă a lui Candiano era încercatul și prea-cinstitul Stan Popescu, revoluționar de taină, amintit deja ca vizitiu al cupeului care l-a dus pe Alexandru Ioan Cuza în arest.

Și tot la Ploiești se mai afla cineva pe care l-am cunoscut în rândurile de mai sus: maiorul Grigore Polizu, repartizat la cea mai importantă unitate militară din oraș. Nu uitase actul de la 11 februarie 1866 și, când îl vedea pe Candiano, simțea același dezgust ca în dimineața în care îl întâlnise la generalul Florescu acasă.