Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

1918-1919-1925. Principele Carol renunță, de trei ori, la calitatea de moștenitor al Tronului României

Regele Carol al II-lea (1930-1940) a avut o tinerețe tumultoasă. El a rămas în istorie ca singurul principe moștenitor al titlului de rege care a renunțat la drepturile sale pentru două femei diferite. În anii 1918-1919, pentru a se putea căsători cu domnișoara Zizi Lambrino, a renunțat la drepturi în două rânduri. În urma presiunilor exercitate de Casa Regală și de Ion I.C. Brătianu, principele Carol a acceptat anularea acestei căsătorii – din care a rezultat un băiat pe nume Mircea – și a revenit în cadrul Familiei Regale.

În martie 1921, principele Carol s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei, iar la 25 octombrie, în același an, cei doi au devenit părinții unui băiat pe care l-au botezat Mihai, în amintirea Domnitorului Unirii de la 1600.

La scurt timp după nașterea lui Mihai, Carol a început o nouă relație amoroasă, cu o tânără pe nume Elena Lupescu.

Ea l-a determinat pe moștenitor să renunțe, pentru a treia oară, la drepturile sale, în decembrie 1925.

De data aceasta, regele Ferdinand și primul-ministru Ion I.C. Brătianu au acceptat decăderea din drepturi a imaturului principe, iar Parlamentul de la București l-a proclamat primul în ordinea la succesiune pe Mihai, care avea numai patru ani (și care a devenit rege, pentru prima dată, la vârsta de șase ani neîmpliniți).

Renunțarea lui Carol la drepturile sale a stârnit senzație, atât în țară, cât și în străinătate. Casa Regală a României s-a simțit datoare să ofere detalii lămuritoare despre cum s-a ajuns aici, publicând un document – sub forma unei broșuri – care conținea firul evenimentelor, dar și corespondența dintre principalii actori ai acestei chestiuni.

Vă oferim spre lectură paginile acestei ale broșuri, al cărei original se află în arhivele C.N.S.A.S.


Prima renunțare la tron

Iași, septembrie 1918

La Iași, în 2 septembrie 1918, principele Carol renunță în scris la toate drepturile sale. El trece granița cu doamna Zizi Lambrino. Își părăsește țara însângerată de război și unitatea pe care o comandă, pentru a fugi în țară străină, în înțelegere cu inamicul care o ocupa. El se căsătorește la Odessa, ce e drept fără forme legale, sub paza baionetelor dușmane, ieri încă în luptă cu noi.

Îndurerat, regele Ferdinand trimite un colonel din imediata sa apropiere să mustre pe fiul rătăcit și să-l readucă pe calea cea dreaptă.

Iată instrucțiunile sfâșietoare pe care le dă regele trimisului său:

Telegrama din Bicaz 6/19 septembrie 1918

Înainte de a vă autoriza de a întrebuința forța, asigurați-vă că nu mai este nicio nădejde de a obține reîntoarcerea la sentimentul realității.

În interesul lui, chiar dacă este irevocabil hotărât să-și pună planul în execuție, arătați monstruozitatea ca ruperea definitivă cu Familia și Țara să se facă pe pământ străin, sub paza unor baionete străine, ieri încă în luptă cu noi.

FERDINAND

Principele Carol, readus în țară, persistă însă în nenorocita sa hotărâre. Față de lovitura care se dădea dinastiei, regele Ferdinand cheamă pe foștii președinți de consiliu, spre a-i consulta asupra acestei prime renunțări a principelui Carol. Generalul Averescu și Alexandru Marghiloman s-au pronunțat atunci pentru acceptarea renunțării și imediata înlăturare a prințului de la succesiunea tronului. Judecând cu asprime fapta săvârșită, ei nu socoteau pe prinț demn de a domni. Generalul Averescu, mai cu seamă, care văzuse purtarea prințului în război, era cel mai neîndurat. Găsim părerea lui în cartea unde primul-ministru de atunci, Alexandru Marghiloman, și-a însemnat amintirile.

La 9/22 septembrie 1918 el scrie:

Mai interesant Averescu care, după ce căutase un contact cu mine... intră imediat în chestiune: Tranzacțiunea nu e cu putință!... Prințul n-are nicio calitate pentru domnie... La 29 0ctombrie 1916 primisem ordin să mă retrag din Valea Prahovei; toți erau abătuți și triști; trebuia să se dea bătălia de la București; sondele erau incendiate. În această atmosferă groaznică, a trebuit la 9 ore să ordon șefilor de corp să se retragă de la masa cu prințul, ca să execute ordinele, dar prințul a stat la masă până la 2 dimineașa; patrulele inamice erau la 20 de kilometri.

Era dezgustător...

Din toate cele ce s-au petrecut nu-i curat decât un lucru: căsătoria. Să nu o murdărească și pe aceasta.

Domnul Ion I.C. Brătianu, singurul care-l apăra, consideră pe principe ca nefiind încă matur și, tocmai pentru a salva continuitatea monarhică, este împotriva oricărei măsuri asupra căreia nu s-ar mai putea reveni și voiește a da timp principelui să se coacă la minte.

Regele pedepsește pe fiul său cu 75 de zile arest la Horaița.

Evenimentele fericite de pe frontul Salonic fac pe rege să-l ierte de restul pedepsei, cu încrederea că de astădată fiul a revenit pe calea cea dreaptă.

Totdeodată, însărcinează pe domnul Ion I.C. Brătianu să vadă pe prinț și să-i vorbească.

Iată raportul domnului Ion I.C. Brătianu către M.S. regele, asupra acestei întrevederi avute la Iași, în ziua de 31 octombrie/13 noiembrie 1918:

Am spus prințului că nu va putea domni dacă ar persista în căsătoria sa și că renunțarea lui la Tron ar echivala cu o dezertare.

Socoteam chiar că, dacă ar fi fugit înaintea inamicului, principele ar fi mult mai puțin vinovat față de țară, căci zeci de mii de ostași l-ar fi putut înlocui, dar că a dezerta de la Coroană înseamnă a face dinastiei o situațiune periculoasă și că nimeni altul nu putea atunci să îndeplinească sarcina pe care o avea.

I-am spus să asculte de părinți, să nu uite că tinerețea poate întotdeauna să învețe și că, pentru suverani, a ști să asculte este o calitate de căpetenie. Primul Wilhelm era poate mai puțin înzestrat decât cel de-al doilea, dar el știa mai bine să asculte și de aceea el va rămâne „Wilhelm der Grosse” și nepotul său „Wilhelm der Letzte”.

Domnul Brătianu termină raportul său, constatând:

Fapt este că principele are înfățișarea unui om năucit, îndărătnic, fiindcă simte că obiecțiunile sale nu au temei, hotărât să lase să fie anulată căsătoria sa, cu speranța că mai târziu va reîncepe. Am nădejdea totuși că acțiunea timpului îl va scoate din starea hipnotică în care se găsește acum și, de altfel, o lege ar trebui între timp să regulamenteze căsătoria princiară.

Pseudo-căsătoria de la Odessa cu doamna Zizi Lambrino este anulată de Înalta Curte de Casație, la 8 ianuarie 1919, cu însăși consimțământul prințului, care declară în scris, la 11 noiembrie 1918, că:

Nu mă opun la anularea actului de căsătorie încheiat la Odessa.

CAROL

11/XI/1918


A doua renunțare la tron

August 1919

La 1 august 1919, șapte luni după anularea căsătoriei, principele revine asupra hotărârii sale și declară într-o scrisoare către doamna Lambrino că:

cu toată anularea căsătoriei noastre, niciodată n-am încetat de a mă considera ca [fiind] soțul tău.

CAROL, Principe al României

Această nouă hotărâre a prințului este însoțită, în aceeași zi, adică la 1 august 1919, de o a doua renunțare la toate drepturile sale de principe moștenitor, adresată M.S. Regelui și trimisă în copie tuturor șefilor de partide.

Redăm textual conținutul uneia din aceste scrisori adresată domnului Moscovici, șeful Partidului Socialist:

În calitatea dumneavoastră de conducător al Partidului Socialist vă înștiințez că astăzi 1/8/1919, am înaintat M.S. Regelui următorul act de renunțare la drepturile mele de principe moștenitor:

«SIRE,

Pe temeiul unui drept implicitamente recunoscut prin art. 83 par. 2 al Constituției, declar că renunț la calitatea mea de principe moștenitor al Coroanei României, atât pentru mine personal cât și pentru descendenții mei, și la toate avantagiile ce-mi sunt recunoscute de Constituție în această însușire de principe moștenitor al Tronului.

Rămân slujitor credincios al țării și, punând spada mea în serviciul ei, rog pe Majestatea Voastră să-mi desemneze un loc de luptă printre ostașii ce se găsesc azi pe front.

CAROL, Principe al României

București, 1 august 1919»

În scopul de a da prințului timp de gândire și a lămuri situația în favoarea sa, prințul este trimis cu unitatea sa pe frontul de la Tisa, iar „Monitorul Oficial”, la 1 septembrie 1919, publică, după cererea regelui, următorul comunicat:

O publicitate regretabilă și suspectă a fost dată prin radiograme și presa străină unei așa zise scrisori de renunțare la drepturile sale de moștenitor al Tronului, adresată de A.S. Regală Principele Carol, M.S. Regelui.

Oricare ar fi autencitatea textului publicat și oricare ar fi împrejurările în care scrisoarea a putut fi dată publicității, orice concluziune temeinică este prematură, înainte de a se fi statuat de cei în drept, adică de M.S. Regele și guvernul țării, asupra urmării și sancțiunilor cuvenite unui act de o deosebită împortanță, întrucât el ar fi expresiunea reală și directă a unei voințe libere.

Astăzi A.S.R. Carol comandă regimentul său pe frontul Tisei și, în această comandă, pe care o deține pe temeiul înaltei sale situațiuni, unica sa preocupare este îndeplinirea îndatoririlor sale ostășești.

Ca răspuns la acest comunicat, primul ministru primește, la 9 septembrie 1919, de la Principele Carol, care se afla la Erlau, în Ungaria, următoarea scrisoare:

Erlau, 9 septembrie 1919

Domnule Brătianu,

Primind ieri „Monitorul Oficial” din 2 septembrie am rămas nu se poate mai mirat și indignat citind comunicatul guvernului în chestiunea scrisorii mele de renunțare.

Punând la o parte că acest comunicat este o palmă dată mie și care nu pot s-o las să treacă nerelevată, găsesc că este o insultă adusă aceluia pe care în contra voinței sale îl considerați ca moștenitorul Tronului.

Sunt două fraze care sunt complet jignitoare pentru mine:

«Întrucât el ar fi expresiunea reală și directă a unei voințe libere>> și <<în această comandă pe care o deține pe temeiul înaltei sale situațiuni». Adică, credeți dumneavoastră că nu sunt decât o păpușă care nu știe ce vrea? Greșiți.

Dacă am făcut un astfel de gest este că știu ce fac și că o fac cu o conștiință complet împăcată. Într-un an de zile am avut timp să mă gândesc și n-am făcut acest gest decât când cuțitul era la os.

Credeți că timpul temperează toate. Să știți că, oricâte piedici veți pune, eu nu voi renunța la soția mea.

Pentru a doua frază găsesc că este jignitor să se declare «că numai grație pozițiunii înalte comand un regiment».

Aceste fraze atât de puțin măgulitoare sper că vor fi îndreptate și voi primi completă satisfacție.

CAROL

Domnul Ion I.C. Brătianu trimite prințului o scrisoare de răspuns, pe care o supune întâi aprobării regelui Ferdinand.

Iată răspunsul domnului I.I.C. Brătianu către prințul Carol și scrisoarea regelui:

București, 16 septembrie 1919

Datoria către moștenitorul Tronului mă hotărăște să nu las fără răspuns scrisoarea Alteței Voastre Regale, oricare ar fi forma ei.

Comunicatul publicat în numele guvernului a fost redactat de aceia care păstrau încă iluzia că se poate feri Coroana de urmările celor petrecute anul trecut peste Nistru.

Departe de a considera pe Alteța Voastră Regală ca o păpușă inconștientă, ei voiau să persiste în credința că vremea, care permite reflecțiunea, va schimba intențiunile moștenitorului Tronului.

În ceea ce privește fraza de a doua incriminată, din citirea legilor și regulamentelor militare, Alteța Voastră Regală se va convinge că, fără a i se contesta întru nimic însușirile personale, comanda unui regiment nu i s-ar fi putut încă acorda, dacă n-ar fi fost  <<înalta sa situațiune>>.

Când am primit scrisoarea Alteței Voastre Regale, fiind demisionat, nu mă mai socoteam în drept de a face un act de guvern în chestiunea la care se raportă.

Ca unul ce am fost sfetnic credincios celor doi regi români, ale căror domnii istoria Neamului le va cita cu recunoștință, nu pot să închei aceste rânduri fără a mărturisi durerea adâncă cu care constat, nu numai pentru Stat, dar și pentru Alteța Voastră Regală, hotărârile în care persistă.

Când omul este devotat unei idei, fără voie inima sa îl leagă de persoana celor care ar trebui să o reprezinte, chiar după ce ei au vătămat-o.

Cu aceste simțăminte și cu adânc respect, sunt al Alteței Voastre Regale, devotat servitor.

Ion I.C. Brătianu

28 septembrie 1919

 //

Scumpul meu Brătianu,

Sunt cu totul de acord cu textul răspunsului, a cărui copie mi-ai trimis-o, el spune lucrurile fără a apăsa prea mult, dar arătând, în același timp, adevăratul punct de vedere. Plec astăzi la Sinaia.

Mulțumindu-ți încă o dată pentru tot concursul pe care mi l-ai dat din toată inima dumitale și cu tot sufletul – o știu și o simt – rămân întotdeauna al dumitale, cu toată afecțiunea.

FERDINAND

Doamna Zizi Lambrino este, în sfârșit, îndepărtată. Regele Ferdinand, în credința că uitarea își va face opera, propune fiului său o călătorie de studii în străinătate. Prințul însă, se împotrivește: simulează un accident de cal, se împușcă în picior. În sfârșit, se lasă a fi convins și întreprinde o lungă călătorie în Egipt, Indii și Japonia.

La întoarcere, el se căsătorește cu A.S.R. principesa Elena, la 10 martie 1921.

Arhiva C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar 015223


A treia renunțare

Veneția-Milano, decembrie 1925

O legătură de notorietate publică cu soția unui căpitan activ, doamna T., fiica domnului Wolf, zis Lupescu, și a soției sale, născută Elisa Falk, a hotărât pe regele Ferdinand să facă în repetate rânduri aspre mustrări fiului său și să-l someze a pune capăt acestei legături care, în condițiunile în care avea loc – în chiar vecinătatea Palatului princiar – aducea o gravă știrbire liniștii și prestigiului familiei regale. Pentru a-l sustrage acestui mediu, regele Ferdinand trimite pe principe la Londra, spre a-l reprezenta la funeraliile reginei Alexandra a Angliei. Principele se angajează, pe cuvântul său de onoare, către regele Ferdinand – care îl ceruse – că se va înapoia în Țară înainte de sărbătorile Crăciunului 1925.

Regăsind însă în străinătate pe doamna Wolf-Lupescu, principele Carol trimite regelui Ferdinand, din Veneția, în ziua de 12 decembrie 1925, următoarea scrisoare de renunțare:

Veneția, 12 decembrie 1925

SIRE,

Vă rog ca prin această declarație să primiți ca să renunț la toate drepturile mele de Principe Moștenitor al României.

Conform Statutului Familiei Regale, rog pe Majestatea Voastră de a-și da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile.

Totdeodată, spre a nu produce vreun un neajuns în viitor, să dați înaltul Majestății Voastre Ordin ca să fiu șters dintre membrii Familiei Domnitoare a României și să mi se acorde un nume sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă.

Prin aceasta declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor mele la care am renunțat de bună voie și mă angajez, pentru liniștea tuturor, să nu mă mai întorc în Țară timp de 10 ani, fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația Suveranului.

CAROL, Principe al României

Ca urmare a acestui act de renunțare, regele Ferdinand trimite la Milano pe ministrul Casei Regale cu însărcinarea de a stărui pe lângă principe ca să revină asupra hotărârii sale și, în același timp, cu instrucțiuni ca să ceară prințului să-și ia angajamentul în scris că-și va schimba purtarea de până acum.

În același timp, M.S. regina Maria și întreaga familie regală scrie prințului Carol pentru a-l determina să revină asupra deciziunii sale. Totul însă, este zadarnic. Prințul stăruie în hotărârea sa, declară că a luat-o neinfluențat de nimeni și irevocabil, că nimic pe lume nu-l va putea clinti din hotărârea sa și că este decis să-și creeze o viață nouă.

Nici apelul adresat simțămintelor lui de tată, de fiu, de soț, de prinț de Coroană, de militar, de român, n-a avut niciun răsunet.

În tovărășia doamnei Wolf-Lupescu el rămâne în Italia și ministrul Casei Regale aduce drept răspuns o a patra renunțare, și mai formală, a prințului  Carol, pe care o redăm mai jos:

Milano, 28 decembrie 1925

Declar prin aceasta că renunț în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituție și Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi ca Principe Moștenitor al României și ca membru al Familiei Domnitoare.

Renunț totdeodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile Țării asupra fiului meu și a averii sale.

Mai declar că nu voi avea nicio pretențiune asupra drepturilor la care am renunțat de bună voie din propria mea inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor să nu mă întorc în Țară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația Suveranilor.

CAROL

Regele Ferdinand, pierzând nădejdea de a mai putea readuce pe fiul său la datorie, în fața acestei repetate renunțări la Tron, ia act de aceată ultimă hotărâre a fiului său și o învestește cu formele arătate de Constituție. Cere întâi, într-un Consiliu de Coroană ținut la Sinaia, la 31 decembrie 1925, avizul tuturor șefilor de partide. Hotărârile acestui Consiliu de Coroană au fost consemnate în următorul comunicat publicat în „Monitorul Oficial” din 1 ianuarie 1926:

A.S. Regală Principele Carol, Moștenitor al Tronului, comunicând în scris M.S. Regelui renunțarea sa irevocabilă la succesiunea Tronului și la toate prerogativele ce decurgeau din această calitate și din aceea de membru al familiei regale, M.S. Regele s-a văzut nevoit să primească această renunțare și să convoace pentru astăzi, 31 decembrie, la Castelul Peleș, un Consiliu de Coroană.

În acest consiliu, M.S. Regele a comunicat înalta sa hotărâre și a făcut apel la toți fruntașii Țării prezenți de a-l ajuta în executarea ei și la proclamarea Alteței Sale Regale Principele Mihai ca Moștenitor al Tronului. În acest scop, în urma asigurărilor de sprijin date din partea tuturor celor prezenți, Reprezentanța Națională a fost convocată pentru 4 ianuarie 1926.

În ziua de 4 ianuarie 1926, M.S. regele a adresat Adunărilor Constituante următorul mesaj:

A.S.R. Principele Carol, Moștenitorul Tronului, mi-a trimis următoarea declarațiune:

«Declar prin aceasta că renunț în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele   de care, în virtutea Constituție și Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi ca Principe Moștenitor al României și ca membru al Familiei Domnitoare.

Renunț totdeodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile Țării asupra fiului meu și a averii sale.

Mai declar că nu voi avea nicio pretențiune asupra drepturilor la care am renunțat de bună voie din propria mea inițiativă și mă angajez pentru binele tuturor să nu mă întorc în Țară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația suveranilor.

CAROL»

Cu adâncă durere am constatat că, pentru a doua oară de când se află în vârsta bărbătească, principele Carol nu voiește să îndeplinească marile îndatoriri ce-i incumbă ca Principe Moștenitor și, cu hotărâre irevocabilă, cere să fie descărcat de această sarcină.

În fața acestei hotărâri și cu grija stăpânitoare a viitorului Țării și a intereselor permanente ale Coroanei, atât de neclintit legate de dânsa, mă simt nevoit să iau act de această hotărâre și să cer ca Adunările Naționale, luând cunoștință de dânsa, să recunoască că principele Carol a renunțat la toate drepturile și prerogativele sale de Principe Moștenitor și de membru al Casei Regale Române, precum și la orice drepturi asupra fiului său și al patrimoniului acestuia. Iar în consecință, conform Constituțiunii și Statutului Casei Regale, Adunările Naționale să recunoască Principe Moștenitor al României pe Principele Mihai.

FERDINAND

Iată cuprinsul legii votată de Adunările Naționale în ziua de 4 ianuarie 1926:

Art. unic – Adunările Naționale Constituante primesc renunțarea A.S. Principelui Carol la succesiunea Tronului și la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutului Familiei Regale, se bucura până astăzi ca Principe Moștenitor al României, și membru al Familiei Domnitoare.

Pe temeiul art. 77 din Constituție, Reprezentațiunea Națională constată că succesiunea Tronului României devine astfel de drept A.S.R. Principelui Mihai, coborâtorul direct și legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui domnitor.

Iar pentru regularea succesiunii la Tron, Adunările Naționale au votat în aceeași zi următoarea lege:

Art. Unic – Adunările Naționale Constituante întrunite conform art. 79 din Constituție, primesc Regența instituită de M.S. Regele Ferdinand I, pe temeiul art. 83 din Constituție pentru a exercita puterile regale, și tutela A.S.R. Moștenitorul Tronului în cazul când acesta ar fi chemat să domnească în timpul minorității sale.

Reprezentațiunea Națională primește numirea celor 3 persoane care compun această Regență: A.S.R. Principele Nicolae, I.P.S.S. dr. Miron Cristea, Patriarhul României și domnul George Buzdugan, actualul prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O lună după ce a fost proclamat regent de către Adunările Naționale Constituante, I.P.S. Patriarhul primește, la 2 februarie 1926, din partea fostului principe următoarea scrisoare, din care, o dată mai mult, rezultă voința și gândul său:

Milano, 2/II/1926

Înalt Prea Sfinția Ta,

...

Mulți cred că am fost victima unui complot, că am fost silit să fac pasul cunoscut. Pot asigura pe I.P.S. Ta că am acționat după singura mea voință și complet conștient de fapta mea.

 ...

Am avut un crez neștirbit, care aș dori să știu că va fi veșnic în orice suflet de român: credința în Rege, credința în Suveran, ca chiag al unității naționale. Într-o țară unde luptele politice sunt așa de aprige ca la noi, dacă toți nu se alipesc cu dragoste de acel simbol, ce este Regele și Coroana, atunci cu drept cuvânt trebuie să deznădăjduim de viitorul Patriei.

În zilele de grea cumpănă, pe cine a avut Țara mai aprigi apărători, mai încrezători călăuzitori ai ei, pe cine, dacă nu pe suverani? Regele și Regina care au știut întotdeauna să bată într-o inimă cu întreg poporul lor. Mai mare dragoste pentru Neam și pentru Țară nu veți găsi la nimeni pe întreg cuprinsul României, ca la Rege și Regină.

...

Uniți-vă toți, uitați grijile și certurile de o zi; gândiți-vă la România de mâine, ea are nevoie azi mai mult ca oricând de unirea tuturor sufletelor, de strângerea tuturor mâinilor spre a întări temelia ei. Numai astfel veți putea privi viitorul în față.

În această chemare pe care o trimit din depărtare, doresc ca unirea împrejurul Regelui să cuprindă și pe fiul meu și mama lui, împrejurul cărora să bată inimile calde ale unui Neam întreg

CAROL

...

Aproape un an mai târziu, sub grija grelei boli care îl lovise și-i amenința viața, la 28 noiembrie 1926, regele Ferdinand trimite domnului general Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, o scrisoare publicată în „Monitorul Oficial”, din care extragem următoarele pasaje:

Scumpul meu Președinte al Consiliului,

Sunt adânc mișcat de grija și de dragostea ce mi se arată din partea tuturor cu privire la sănătatea mea, dar în același timp, cu adevărată mâhnire, văd că unii s-au folosit de această împrejurare pentru a pune în discuție principiile care alcătuiesc însuși temeiul dinastic al monarhiilor constituționale și care nu îngăduie ca soarta Coroanei să fie lăsată la voia schimbătoare a nimănui.

Din fericire, în timpul din urmă, simt că puterile-mi revin și cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi putea îndeplini ca și până acum sarcinile către iubita noastră Țară și scumpul meu popor. Iar dovezile date de mine, în împrejurările grele prin care a trecut România, sper că au arătat că știu a lua hotărâri, învingându-mă pe mine însumi, fie că era vorba de a jertfi, în interesul Patriei, legături personale, fie că trebuia, ca Rege, să pun capăt urmărilor nenorocite ale rătăcirilor și șovăielilor unui copil iubit.

Sunt în drept deci să cred că nimeni nu se poate îndoi despre grija statornică de a-mi îndeplini întreaga datorie până la ultimele mele clipe, cum se impune unui Rege care ține mai mult la trăinicia operei lui decât la orice-i este scump în viață.

Această operă, întemeiată de neuitatul meu unchi, primul Rege al României și pe care Dumnezeu mi-a hărăzit s-o întăresc și s-o dezvolt, voi apăra-o cu hotărâre, căutând ca prin toate măsurile să-i asigur un viitor temeinic spre gloria dinastiei și consolidarea statului. Sunt sigur că în această direcție voi fi ajutat de toți bunii români în frunte cu toți sfetnicii credincioși și încercați care, de la urcarea mea pe Tron, mi-au dat sprijinul lor necondiționat.

Ei vor ști să strângă toate puterile naționale ca să facă zid în jurul Tronului pentru a impune respectul hotărârilor și actelor mele, căci le-am hotărât și înfăptuit conform legilor și intereselor supreme și exclusive ale Monarhiei și Statului.

Primiți, vă rog, scumpul meu Președinte al Consiliului, expresiunea sentimentelor mele afectuoase,

FERDINAND

București, 28 noiembrie 1926

 În luna ianuarie 1926, imediat după investirea cu toate formele constituționale și legale a ultimei renunțări la Tron a fostului principe moștenitor, regele Ferdinand adaugă, ca urmare a noii situațiuni create, următorul codicil la testamentul său, scris de rege și ținut secret până la moartea sa:

Codicil

A voit Domnul să încerce Țara, pe mine și pe Regina, cu o mare durere, prin renunțarea la Tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieții nu se va șterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văzut silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se impunea de interesele Statului și ale Coroanei, care în orice împrejurări am înțeles să mă stăpânească.

Schimbarea astfel făcută la moștenirea Tronului și în Familia Regală prin noua situațiune a fiului meu Carol mă obligă să aduc următoarele modificări și adaos la testamentul meu mai sus scris.

Anulez dispozițiunea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol toată cotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia-Predeal împreună cu castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru castelul Pelișor, precum anulez și legatul caselor și clădirilor din București, care îi sunt absolut necesare.

Hotărăsc ca toată această cotitate disponibilă, atât imobilele de pe Valea Prahovei, cu sarcinile prevăzute, ca și cele din București, care îi sunt absolut necesare viitorului rege, să revină urmașului meu pe Tronul României din familia mea, iar în timpul minorității sale să se bucure de folosința și de veniturile lor, iubita mea soție, regina Maria.

Voiesc ca partea rezervatară ce se cuvine fiului meu Carol s-o primească în bani și efecte. Luând aceste noi dispozițiuni, potrivit dorinței ce întotdeauna am avut de a spori mijloacele noului Rege al României, rog Cerul ca să ajute pe iubitul meu fiu Carol în noua viață ce singur și împotriva voinței noastre și-a ales-o și să facă urmările acestei alegeri cât mai ușoare pentru el și pentru Țară. 

Făcut la București, în unsprezece ianuarie una mie nouă sute douăzeci și șase, scris și iscălit cu propria mea mână.

FERDINAND

Acest act arată clar, fără îndoială posibilă, neclintita credință a regelui că principele Mihai era urmașul său la Tron și, ca atare, era drept să se bucure de tot ce se cuvenea viitorului rege.

El arată, de asemenea, neșovăita hotărâre de a depărta din preajma suveranului orice izvor de tulburări și de aceea nu voia să lase fostului principe Carol vreo avere în țară care i-ar fi dat prilej de a se reîntoarce în România.

Astfel, prin hotărârea nestrămutată a suveranului și prin investirea ei cu formele legale, impuse de irevocabila renunțare la Tron a fiului său, s-a putut definitiv închide această chestiune și asigura temeinic continuitatea necesară așezământului nostru monarhic.

Cu agaravarea sănătății suveranului însă, uneltiri și intrigi din străinătate și în politica noastră internă își făcură aparițiunea. Regele, deși încredințat de zădărnicia unor astfele de încercări, în inima sa de părinte era îndurerat de posibilitatea ca fiul său să cadă victima acestor criminale intreprinderi și, de aceea, înainte de a închide ochii, a făcut un ultim demers, pentru a le împiedica consecințele, trimițând în ziua de 4 iulie 1927 la Paris, pe un general din Casa Regală cu o misiune pentru fostul principe moștenitor.

Iată textul instrucțiunilor date trimisului regelui:

Misiunea dumneavoastră are de scop să demonstreze cât mai limpede cu putință că nu există, pentru prinț, decât o singură alternativă: să fie consecvent cu el însuși în viața pe care împotriva dorinței tuturor a vrut să-și creeze și să respecte în mod loial și fără reticențe consecințele inexorabile ale renunțării sale la tron.

Orice agitare făcută în numele lui, cu sau fără consimțământul lui, tinde să compromită sau, în orice caz, să păgubească interesele dinastiei.

Respectul pe care principele îl datorează operei părinților săi ca și solicitudinea pe care o datorează fiului său nu-i arată decât un singur drum, dacă el ascultă ceea ce are mai sigur și mai bun în el: inima.

Dar, mai presus de orice, judecata lui ar trebui să impună această soluție, căci ea este singura care corespunde interesului lui, pentru că singură ea îi poate asigura, din partea părinților săi și din partea guvernului, tot concursul care să-i înlesnească organizarea noii sale vieți.

În a doua ipoteză, principele trebuie să-și dea seama că ceea ce ar socoti ca un câștig pentru dânsul ar contribui să mărească greutățile cu care are de luptat Statul român.

Dar, oricare ar fi aceste dificultăți și oricât ele ar fi de mari, el trebuie să înțeleagă că România este hotărâtă să le învingă și că acei care, pentru a pescui în apă tulbure, îl vor fi încurajat, nu vor avea nimic de câștigat. În fața echivocului pe care l-au creat în jurul prințului, oamenii rău intenționați sau prietenii inconștienți, și în fața impresiei pe care ei au comunicat-o că nu așteaptă decât momentul succesiunii la Tron pentru ca principele să revină asupra unui act care nu este revocabil, este indispensabil ca principele să facă, fără nicio întârziere, o declarație publică, declarație care să nu mai lase pentru nimeni nicio îndoială și care să taie scurt agitațiile celor care, într-un scop criminal, vor să se servească de persoana lui.

Această declarație sau un refuz de a o face, va determina desigur atitudinea părinților lui și aceea a guvernului care ar fi astfel foarte dornic de a contribui cu tot ce se va putea pentru ca să fie ușurată și înfrumusețată noua viață pe care prințul și-a ales-o. De asemenea, legăturile lui cu părinții săi ar putea atunci să fie cu mult mai intime.

Regele Ferdinand, încunoștiințând pe primul ministru de însărcinarea dată generalului, îi cere totdeodată, să-l ajute pentru reușita încercării sale. De aceea, împreună cu instrucțiunile de mai sus, a fost remisă fostului principe moștenitor, din partea domnului Ion I.C. Brătianu, și următoarea scrisoare, citită și aprobată mai întâi de suveran:

București, 3 iulie 1927

Măria Ta,

Chiar chipul în care încep aceste rânduri arată că nu scrie primul ministru, ci omul care o treime de veac te-a înconjurat cu simțămintele datorite celui mai de seamă reprezentant al Familei Regelui.

N-am nevoie să amintesc Măriei Tale că în orice împrejurare am căutat să-i fiu de ajutor și că chiar când am constatat sau am presupus că eram în deosebiri de păreri, am încercat, cu sincer devotament, să-i împiedic manifestarea sau cel puțin să-i atenuez consecințele. Nu mi-am putut închipui că era să avem durerea reînnoirii funestelor intențiuni exprimate la Iași și cu cea mai crudă surprindere am luat cunoștință de scrisoarea adresată Majestății Sale, din Italia.

Această scrisoare, confirmată prin ulterioara declarație că ești hotărât să renunți la marea, dar greaua misiune ce Dumnezeu îți destinase, am fost silit s-o consider, de rândul acesta, ca manifestarea voinței unui bărbat matur care, în plină cunoștință a drepturilor și datoriilor sale și a consecințelor lor, voia conștient și cinstit să renunțe la o situațiune a cărei răspundere n-o primea și să-și asigure noi condițiuni de viață.

Desigur, această hotărâre aducea după sine inerente greutăți pentru Coroană și pentru Țară, dar cu regretul că n-ai voit să te jertfești pentru a le împiedica, nimeni nu este în drept de a bănui patriotismul cu care vei dori să nu le sporești gravitatea, ci dimpotrivă, să faci ce-ți stă încă în puteri pentru a ușura noile condiții în care poate dăinui și propăși principiul dinastic din România.

Câțiva din cei îndurerați, fără a-și da seama că monarhiile ereditare își au temeiuri care nu pot fi schimbate fără a se zdruncina însăși existența lor, au socotit că noul principe moștenitor, creat prin actul de renunțare al părintelui său, poate fi înlocuit prin alte mijloace decât acela al propriei sale renunțări, sau a încetării sale din viață. Unul, imposibil în vremea unei minorități, celălalt, cu ajutorul Domnului, nerealizabil.

Durerea acestora o resimțim mulți, dar îndreptarea ce caută, e incompatibilă cu cea mai esențială chezășie a siguranței Statului nostru, aceea a existenței dinastiei.

Acestor puțini numeroși care greșesc grav, dar cu cuget curat, li se adaugă, din nenorocire, acei dinăuntru și din afară, care au interes să lovească și să zdruncine tot ce poate consolida noul nostru stat și caută să facă, din orice le pare prielnic, armă pentru scopul lor destructiv. Sub cuvânt că vor să te servească, încearcă să compromită, într-o campanie criminală, numele acelui care, o treime de veac, a fost suprema nădejde a României și care, nu mă îndoiesc, e hotărât să rămână în orice împrejurare credincios neamului din care face parte.

Această credință, dragostea pe care o ai pentru ceea ce au clădit Regii României, impune nepotului și fiului de Regi, mai mult decât oricărui alt cetățean al Țării, datoria să împiedice, pe cât depinde de dânsul, încercările criminale, lămurind, fără îndoială posibilă, pe unii și descurajând, fără slăbiciune, pe ceilalți.

În noua viață pe care ți-ai ales-o e încă un mare și neasemuit serviciu pe care îl poți face Patriei, și, pentru aceasta, cu regretul neșters al serviciilor pe care ai renunțat să le aduci ca moștenitor la Tron, îți vor păstra adâncă recunoștință toți cei care, ca mine, nu pot despărți, în inima lor, dragostea de Țară și devotamentul către Tron.

Rog pe Măria Ta să primească, și cu acest prilej, expresiunea adâncului meu respect.

ION I.C. BRĂTIANU

O dată cu această misiune, regele încredințează președintelui Consiliului de Miniștri o scrisoare pentru a face uz de dânsa, în caz când fostul principe va fi refuzat să semneze declarațiunea reclamată de suveran.

Această scrisoare se publică în Monitorul Oficial din 22 iulie 1927, deoarece trimisul suveranului se înapoiază din Paris, în ziua încetării din viață a regelui Ferdinand, cu răspuns că fostul principe refuzase să se supună voinței tatălui său. Iată textul scrisorii:

Scroviște, în iunie 1927

Scumpul meu Președinte al Consiliului

Ca creștin sunt totdeauna stăpânit de grija clipei când mă voi înfățișa în fața Domnului, ca Român și Rege mă gândesc neîncetat la soarta Țării căreia i-am jertfit viața mea pe pământ.

Dragostea mea nu mă lasă să consider că datoria îmi încetează cu această viață și nu pot să nu mă gândesc la ce va fi în urma ei.

Dumnezeu a voit ca Coroana, de care e atât de indisolubil legată soarta Țării, să treacă pe capul nepotului meu nevârstnic, Mihai. Rog Cerul să-l ocrotească și să-i hărăzească binecuvântarea ca sub domnia lui să se întărească și să sporească România, clădită cu atâtea jertfe.

Fac apel la toți bunii și cinstiții cetățeni ai Țării să ajute din toate puterile lor ca să înlesnească liniștita propășire a Statului.

În fruntea lor, asupra scumpului meu fiu Nicolae, ca regent, împreună cu colegii săi, cade cea mai grea răspundere în îndeplinirea sfintelor datorii.

Cu credința și dragostea ce înaintașii familiei sale i-au dat pildă, fiul meu va putea duce la bun sfârșit misiunea ce îi revine.

Nu pot privi spre viitor fără să mă gândesc cu inimă de părinte la scumpul meu fiu Carol, căruia îi urez viață cinstită și fericită în noua soartă pe care și-a croit-o, împotriva silințelor noastre. Nu mă îndoiesc că, ca orice român iubitor de Țară și mai devotat ca oricare altul, va stărui întru a înlesni, prin tot ce atârnă încă de dânsul, ca România, în timpul fiului său Mihai și a urmașilor săi, să se poată dezvolta și propăși, în liniște și cu spor.

În ceea ce mă privește, cu hotărâre și numai spre a nu tulbura liniștea Țării, m-am oprit de la mulțumirea sufletească de a-l revedea și, în același sentiment, cer ca să nu se mai întoarcă în Țară decât, precum s-a legat, când autoritățile legale îi vor îngădui.

Trebuie ca fiul meu Carol să caute asfel să impună oricăror rătăciți respectul situațiunii legale, create prin renunțarea sa la Tron, așa precum îi poruncesc cele mai imperioase datorii de român, de fiu și de părinte, ca să respecte legământul încheiat din proprie voință și nesilit de nimeni.

Primiți, vă rog, scumpul meu Președinte al Consiliului, expresiunea simțămintelor mele afectuoase.

FERDINAND

Aceste cuvinte sublime, gândite în taina sufletului care se reculege în fața morții nu îngăduie nicio discuțiune. Orice om cu suflet și cu bună credință trage fireștile concluziuni. Această scrisoare, supremă mărturisire și suprem apel al marelui rege, dacă ar fi ea singură, ar fi de ajuns pentru ca să nu lase nimănui umbre de îndoială despre datoriile ce impun Țara și Coroana.

Din actele mai sus menționate și fără a pomeni alte acte și documente mai intime, reiese clar că fostul principe moștenitor, de când a fost în vârstă bărătească, fără nicio considerațiune față de durerea Familiei lui, nici față de Țară și de împrejurările atât de grele prin care trecea poporul român, a renunțat la drepturile sale la Coroana României.

Prin renunțarea repetată și irevocabilă a fostului principe moștenitor, situațiunea este deinitivă. Formele constituționale cu care această renunțare a fost învestită, după cererea regelui Ferdinand, care până în ajunul morții a ținut să-și afirme hotărârea nestrămutată, au închis definitiv această chestiune.

Pe de altă parte, Constituțiunea, tocmai pentru a feri Țara de frământări, în timpul minorității suveranului, interzice orice modificare prin articolul ei 85: Nicio modificare a Constituțiunii nu se poate face în timpul Regenței.

Prin urmare, astăzi, pe căi legale, revenirea fostului principe moștenitor este imposibilă și, de altminteri, Coroana României, precum și marile interese naționale, de care este legată, nu pot fi o jucărie în mâna nimănui, revendicând-o sau aruncând-o după împrejurări și capricii.

Bună sau rea, fostul principe moștenitor a voit să-și creeze o viață nouă; el și-a creat-o prin faptele lui. Coroana este astăzi pe capul regelui Mihai și, pentru România, chestiunea succesiunii la Tron este închisă.

Cine caută să tulbure liniștea Țării cu această chestiune, care n-are nicio altă soluțiune constituțională, este răzvrătitor din punctul de vedere legal, antidinastic din punct de vedere monarhic și, deci, inamic al Neamului din punctul de vedere național.

Înconjurată de dușmani, România are nevoie de pace și de liniște, iar nu de lupte pentru domnie de care ea a suferit neîncetat în trecut și cărora le-a pus capăt, acum șaizeci de ani, tocmai Dinastia pe care o reprezintă regele Mihai pe Tronul Țării.

Arhiva C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar 015223

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Ultima modificare Vineri, 20 Martie 2020 00:06

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Latest Tweets

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus... https://t.co/R3rI4P8QzF
Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească: https://t.co/H7BX7KLSmH
De la „Ciuma din Atena” (430-427 î. Hr.) și până la pericolele recente de HIV, Ebola sau familia Coronavirus, plane… https://t.co/4ra0P4wT92
Follow Culorile Trecutului on Twitter

Articole recente

Inundațiile din 1970. Amintirile comandorului (ret.) Vasile Iurașcu, elicopterist militar

„Vladimirescu era patriot român!” Karl Marx despre ruși, eteriști și revolta pandurilor din 1821

Sfârșitul anului 1978. Occidentul crede că Pactul de la Varșovia pregătește invadarea României

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus

Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească

Carol I văzut de adjutanții regali Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu

Civilizații diferite, boli comune. Pandemii care au schimbat peisajul demografic

Un testament al conștiinței lui Titulescu. Scrisoare către Ion Antonescu (noiembrie 1940)

Interviu cu ing. Ioan Avram, fost ministru al construcțiilor de mașini (1969-1984)

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.