Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Un testament al conștiinței lui Titulescu. Scrisoare către Ion Antonescu (noiembrie 1940)

La 29 august 1936 ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu, a fost demis, în urma unui concurs de împrejurări care i-a fost defavorabil:

  1. regele Carol al II-lea era gelos pe prestigiul său;
  2. unele persoane importante de pe scena politică românească – inclusiv primul-ministru Gheorghe Tătărescu – aveau impresia că Titulescu le trata cu superioritate;
  3. ridicarea pe plan internațional a Germaniei și Italiei, ai căror lideri – Hitler și Mussolini – erau antipatizați și combătuți de ministrul român de externe;
  4. politica lui Titulescu de apropiere de Uniunea Sovietică, în speranța că aceasta ar recunoaște, în cele din urmă, unirea Basarabiei cu România;
  5. tensionarea relațiilor cu Polonia, cu care România era aliată împotriva unei agresiuni sovietice, ca urmare a încercării de normalizare a relațiilor dintre București și Moscova;
  6. apropierea de forțele republicane spaniole, pentru care a intermediat un ajutor militar.

Sub pretextul nevoii de remaniere guvernamentală, în seara zilei de 29 august 1936, primul-ministru Gheorghe Tătărescu l-a înlocuit din funcție și – pentru că ministrul era plecat din țară – l-a înștiințat printr-o telegramă. Iată textul acesteia:

Pentru a putea încheia ultima perioadă a guvernării noastre am socotit necesar să iau în considerare o largă remaniere a cabinetului. Stop. Evenimente interne au reclamat această remaniere cu un ceas mai devreme și, pentru a o realiza, am prezentat azi M.S. Regelui demisiunea cabinetului, care a fost primită. Stop. Am fost însărcinat să constitui noul cabinet. Stop. Față de marile dificultăți ce avem de învins și la cererea colaboratorilor mei, mă văd nevoit să formez un guvern numai în cadrul partidului ce reprezint, asigurându-i astfel unitatea și omogenitatea. Stop. Vin să vă mulțumesc cu adâncă recunoștință pentru marile servicii pe care le-ați adus în timpul colaborării noastre țării și guvernului și pentru simțămintele de prietenie ce ne-ați arătat personal în atâtea rânduri. Stop. Sunt, de altfel, convins că, într-o altă formă, vom găsi prilejul pentru a conjuga sforțările noastre în continuarea acțiunii externe în cadrul politicii ce ați făcut până azi în numele țării și pe care o vom duce mai departe fără nicio alterare. Stop. Cu devotate sentimente. Tătărescu.

A fost umilitor! Pentru un om orgolios, era prea mult. A considerat că țara, căreia i-a dedicat toată energia sa, i-a întors spatele și a decis să rămână în exil. Din Elveția, apoi din Franța, a văzut cum lumea se îndrepta spre război. Toate slăbiciunile pe care le intuise la democrațiile occidentale au ieșit la suprafață. Germania a ocupat Austria și a dezmembrat Cehoslovacia, iar Italia a ocupat Albania. Hitler și Mussolini, pe care încercase să-i oprească printr-o politică internațională de securitate colectivă, erau mai puternici ca oricând. Iar la 23 august 1939 s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov. Și apropierea sovieto-germană o intuise...

Războiul a început la 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia. Câteva zile mai tîrziu, Franța și Anglia au intrat în conflict împotriva Germaniei. Apărarea poloneză s-a prăbușit prea repede, înainte ca gestul franco-britanic să aibă efect. Iar lovitura de cuțit, din spate, a venit la 17 septembrie 1939, când armata sovietică a atacat statul polonez dinspre Răsărit.

În primăvara anului următor, Germania a ocupat Danemarca, Norvegia, Luxemburg, Olanda și Belgia, iar la 22 iunie a fost ocupată Franța. Anglia a rămas izolată, pregătindu-se să ducă o luptă disperată pentru supraviețuire.

În vara anului 1940 s-a sfărmat România Mare. URSS a ocupat, la sfârșitul lunii iunie, Basarabia, jumătatea nordică a Bucovinei și Ținutul Herței. La 30 august, la Viena, a avut loc dictatul prin care nord-estul Transilvaniei a fost acordat Ungariei de către Germania și Italia. Drept urmare, regele Carol al II-lea a părăsit tronul și țara, iar Mihai a revenit în fruntea statului. Omul forte al momentului era însă generalul Antonescu, al cărui obiectiv era apropierea urgentă de Germania, pentru a mai salva ce mai putea fi salvat. Dar, chiar din primele zile ale guvernării sale a trebuit să accepte cedarea Cadrilaterului către Bulgaria.

Pe fondul primilor pași făcuți de Antonescu de a se apropia de Hitler,  a sosit o scrisoare de la nicolae Titulescu. Fostul ministru de Externe era la bolnav și simțea că nu mai avea mult de trăit (a decedat, după o suferință grea, la 17 martie 1941). Probabil că a dorit ca, la moartea sa, statul român să-i acorde respectul și recunoașterea pe care le merita. De aceea, pe mai multe pagini, el a sintetizat viziunea, motivația și acțiunile sale politice din perioada ultimelor patru ministeriate (20 octombrie 1932 – 29 august 1936). Textul este util atât pentru specialiști, care pot compara ceea ce scria el în 1940 cu discursurile din anii 1933-1936, dar și pentru cei mai puțin familiarizați cu evenimentele de atunci, pentru că este o bună introducere în problemă. De asemenea, textul este important pentru că reprezintă testamentul său, prin modul în care își justifică acțiunile de politică externă și prin argumentele pe care le aduce pentru a combate cele mai importante acuzații care i-au fost aduse.

 

*

*    *

Domnule General,

Politica externă ce-am dus de la 1932 la 1936 era rezumată astfel de opozanții mei:

„Domnul Titulescu voiește cu orice chip alianța împotriva Germaniei. Domnia Sa a întărit legăturile Micii Înțelegeri și a creat Pactul Balcanic. Tot în acest scop, Domnia Sa voia, cu orice preț, o alianță cu Rusia și acordase acesteia dreptul de trecere a armatelor ei pe teritoriul românesc, astfel ca joncțiunea ceho-rusă să se poată face în dauna Germaniei, în mod mecanic.

Tot în acest scop. Domnia Sa a dus față de Italia, în timpul sancțiunilor, o politică care a făcut din Italia patronul Ungariei și susținătoarea revizionismului acesteia din urmă”.

Nu cunosc o legendă mai mare ca această prezentare a politicii ce-am dus ca ministru de externe.

Această politică se poate, dimpotrivă, rezuma astfel:

„În tot timpul cât am condus Ministerul Afacerilor Străine, n-am avut decât un singur scop: intangibilitatea granițelor Țării.

Întărirea legăturilor Micii Înțelegeri nu viza decât Ungaria. Noi n-am avut nici în treacăt și noi n-am luat nici în 1933, când am făcut noul statut al Micii Înțelegeri, un angajament de apărare a Cehoslovaciei sau a Iugoslaviei contra unei agresiuni germane.

De asemenea, Pactul Balcanic nu viza decât Bulgaria. În [ceea] ce privește Puterile Mari,  am căutat să fac pacte de asistență mutuală cu cele două mari puteri care ne-ar fi putut fi ostile: Germania și Rusia.

Germania a refuzat însă oferta pactului nostru de asistență precum a făcut și Rusia până la un moment când, obținând tot ceea ce cerusem, demiterea mea din funcțiunile ministeriale de la 29 august 1936 a făcut iscălitura imposibilă.

Cât despre Italia, ea a devenit revizionistă încă de la 1928 când, legată de noi prin tratatul semnat de mareșalul Averescu, care o obliga să ne apere fruntariile, cerea totuși schimbarea lor în favoarea Ungariei”.

Urmează să dezvolt, în detaliu, raporturile noastre cu aceste trei țări.

 

Germania

Puțini din[tre] inițiatorii noștri politici știu că eu am oferit Germaniei un tratat de alianță, o dată în 1935 și o dată în 1936. În ambele rânduri, Germania l-a refuzat. Pentru oferta mea din 1935, refuzul ei ar fi avut o explicație, deoarece îi ceream să nu atace nici România, nici prietenii ei. Pentru oferta din 1936, refuzul Germaniei nu mai are nicio explicație decât dorința de a revizui, printre multe granițe europene, și pe cele ale României.

În adevăr, cu prilejul vizitei regale la Paris din februarie 1936, vizită ce-a urmat înmormântării regelui Angliei, George V, din ianuarie același an, am chemat la Paris pe ministrul țării la Berlin, Petrescu-Comnen, și i-am dat instrucțiile necesare.

De data aceasta am făcut un pas foarte important, înainte ocupându-mă numai de intangibilitatea granițelor României, fără a mai vorbi de granițele altor țări.

Rog a cere de la ministerul de externe telegrama ministerului Comnen de la finele februarie 1936. Reiese din această telegramă că am declarat oficial Germaniei:

a)Dacă s-ar încheia un pact de asistență mutuală cu U.R.S.S., el nu va fi îndreptat contra Germaniei;

b)Dovada acestei afirmațiuni o constituie oferta României de a semna un pact similar cu Reichul, privind strict numai fruntariile românești;

c)Mai mult, România era gata să ofere Germaniei o garanție prețioasă, anume aceea de a se opune oricărei treceri de trupe rusești pe teritoriul ei, care ar avea ca scop atacarea Germaniei.

Domnul Comnen raportează în sus-zisa telegramă că domnul Von Neurath i-a mulțumit în chip călduros pentru toate atențiunile și probele bunelor sentimente ale guvernului regal român și, în special, alor mele, atât pentru țara lui, cât și pentru el personal.

Domnul Von Neurath n-a ascuns însă domnului Comnen simpatia sa pentru mișcarea revoluționară ungară, care e paralelă cu revizionismul german îndreptat împotriva Tratatului de la Versailles.

Ca concluzie, domnul Von Neurath a declarat că Germania este ostilă încheierii unor noi acorduri cu orice stat ar fi și că, dacă la un moment dat Germania ar vedea că interesul ei o împinge să iasă din starea ei de izolare, ea nu va uita nici propunerile, nici bunele oficii ale domnului Titulescu.

Acestea se petreceau în februarie 1936. Iar eu am fost demis din sarcina de ministru câteva luni mai târziu, în august același an.

Dacă s-ar fi comis greleși în conducerea politicii noastre externe din parte-mi față de Germania – nici n-aș fi avut timpul material să le comit – dar, în plus, România a avut la dispoziție patru ani pentru a le îndrepta.

Patru ani de la ieșirea mea din guvern și până la arbitrajul de la Viena.

Ori, patru ani constituie o perioadă enormă, care permite toate redresările, când ne gândim că i-au trebuit cancelarului Hitler șapte ani numai, de la instaurarea sa la putere și până la realizarea integrală a programului său politic.

 

Italia

Sunt primul ministru de Afaceri Externe care am voit să dau Italiei locul ce i se cuvine în România.

De aceea, în călătoriile oficiale ce-am întreprins ca ministru de externe în cabinetul Vintilă Brătianu, în 1928, am voit ca prima mea vizită să fie la Roma, iar nu la Paris.

Bineînțeles, presa italiană a exultat. În schimb, presa franceză m-a criticat. Aș voi să mi se citeze numele unui alt ministru de afaceri străine criticat de presa franceză, în timpul vizitei oficiale în Franța.

Nu s-a făcut față cu mine, cu prilejul vizitei mele în Franța, din 1928 – epocă la care sentimentele franceze pentru Italia nu erau calde – gestul tradițional al acordării Cordonului Legiunii de Onoare. Și a trebuit să treacă doi ani pentru ca ministerul afacerilor străine francez să-și calce regulile și să acorde unui simplu ministru plenipotențiar la Londra, Marea Cruce, în loc de placă.

Dar la ce a servit României acest gest special de curtenie făcut față de Italia?

Deși eram legați de Italia printr-un tratat de amiciție semnat de mareșalul Averescu, care obliga ambele state să-și apere – cel puțin diplomatic – fruntariile, puțin după vizita mea la Roma, Ducele [este vorba de Benito Mussolini, omul forte al Italiei în acel moment – n.n.] a făcut o declarațiune revizionistă răsunătoare, în favoarea Ungariei.

Totuși, în ce mă privește personal, continuam să mă bucur de un regim de favoare, presa italiană neavând decât cuvinte de laudă la adresa mea.

În 1933, când am întărit legăturile Micii Înțelegeri, în plin acord cu Iugoslavia, Franța și Cehoslovacia, m-am dus chiar în ziua semnării tratatului, la baronul Aloisi și i-am spus: „Pentru ce n-ar lua Italia direcțiunea spirituală a Micii Înțelegeri?”

Vă puteți închipui ce sforțări a trebuit să desfășor pentru a putea să fac o asemenea ofertă cu asentimentul Iugoslaviei de atunci și al Franței.

Baronul Aloisi, foarte amabil și dându-mi impresia că pricepe valoarea gestului, mi-a răspuns că va trebui să comunice propunerea mea Ducelui și să-mi dea răspunsul mai târziu. După trei zile mi-a înapoiat vizita și, într-o formă cu totul curtenitoare, mi-a răspuns că Ducele nu considera această ofertă ca interesantă.

Întreb: Ce puteam face mai mult decât a oferi Italiei direcția spirituală a noii Mici Înțelegeri, chiar în seara zilei creării ei?

Limbajul presei italiene la adresa mea s-a schimbat însă când am fost nevoit să combat ideea lui Mussolini de pact în patru, reușind în lupta diplomatică ce am dus.

Ce era pactul în patru? Substituirea a patru mari puteri – Franța, Anglia, Germania și Italia – Societății Națiunilor în diferite domenii și, în special, în acel al revizuirii.

Ori, ceea ce făcea forța României în fața Societății Națiunilor, e că se bucura în sânul acestei instituțiuni de o foarte mare majoritate, alcătuită în special din sud-americani, împotriva revizuirii.

Am spus prietenilor mei italieni că în pactul în patru, dacă Mussolini ar fi fost în locul meu, ar fi făcut exact ceea ce am făcut eu, care am luptat nu ca român, ci ca descendent al Romei, care – o dată cu sângele – ne-a infiltrat și iubirea moșiei părintești pe care o constituie țara.

Aș putea cita în cantitate voluminoasă, discursurile revizioniste ale Ducelui în favoarea Ungariei, încă înaintea sancțiunilor, în tot timpul cât a durat tratatul de amiciție dintre Italia și România.

În timpul sancțiunilor am făcut tot ce era omenește posibil pentru a împăca punctul de vedere francez favorabil Italiei cu punctul de vedere englez.

Delegația italiană de la Geneva a fost extrem de sensibilă pentru această atitudine. Și cum n-ar fi fost când, nu numai grație atitudinii mele, Italia n-a putut fi calificată de agresoare, dar când am ținut la Geneva numeroase discursuri publice de simpatie pentru Italia, din care-mi permit să extrag o frază:

„Politica ce-am urmat în materia sancțiunilor a fost linia dreaptă, dar linia dreaptă a glontelui  care-ți trece mai întâi prin inimă înainte de a-și atinge scopul”.

De altfel, pentru ca să se curme o dată chestiunea răspunderilor în materia snacțiunilor, întreb: Când statele lumii se-mpart asupra acestei chestiuni în două tabere – una care reprezintă planeta, iar alta, alcătuită din Austria, Ungaria și Albania, sateliții de pe vremuri ai Italiei – care ar fi fost ministrul de externe român care ar fi așezat România în tabăra a doua, iar nu în cea dintâi?

Cât despre afirmația că aș fi calificat pe italieni drept sălbatici la Societatea Națiunilor, ea constituie un neadevăr sfruntat – după cum o constată procese verbale în regulă semnate de Rüştü Aras, ministrul de afaceri străine al Turciei, Politis, delegatul Greciei, Purić, delegatul Iugoslaviei etc.

Eu am spus președintelui: „Je vous prie de faire cesser ce tapage” [Vă rog, faceți să înceteze acest vacarm – n.n.] (cauzat în tribune de italieni, lucru de care nu puteam avea cunoștință) .

Un jurnalist ungur a telegrafiat imediat la Roma că aș fi spus: „Je vous prie, faites sortir ces sauvages” [Vă rog, dați-i afară pe acești sălbatici – n.n.].

Cu toate străduințele ministrului nostru la Roma, n-am putut obține publicarea rectificării, nici reproducerea articolului din „Universul”, care punea la punct chestiunea.

De fapt, eu eram un antirevizionist înfocat.

Departe de a-mi face un păcat din aceasta, îmi fac un merit.

Italia, nemulțumită de soarta ei la Congresul Păcii din 1918-1920, era o țară revizionistă.

Nu o greșeală din parte-mi, ci o contradicție între interesele statelor noastre – România fiind satisfăcută, iar Italia nu – explică criticile aduse mie de presa ei, în ultimul timp.

 

U.R.S.S.

Eu am primit deplinele puteri necesare pentru iscălirea unui pact de asistență mutuală cu U.R.S.S., în iulie 1935, adică puțin după semnarea pactului franco-sovietic și vizita domnului Eden la Moscova.

Domnul Litvinov, în septembrie 1935, la Geneva, când pentru prima dată am făcut să intre o atare posibilitate în convorbirile noastre, nici n-a voit s-audă de un asemenea pact. Astfel că această chestiune n-a putut face obiectul unor negocieri, așa precum am declarat-o, de altfel, prin comunicate oficiale ale Ministerului de Externe sau prin discursuri în Parlament.

Argumentul invocat de U.R.S.S. era că, dat fiind situația geografică, un asemenea pact ar constitui o convenție loonină, România fiind întotdeauna zdrobită de Germania înainte de a putea da un ajutor Rusiei.

Cu prilejul Conferinței de la Montreaux din 1936, văzând mai des pe Litvinov și acesta acuzând guvernul român de duplicitate, afirmând că eu țin un limbagiu, pe când colegii mei de la București nu numai că țineau un limbagiu contradictoriu, dar făceau neted fapte care-l contraziceau, am dat lui Litvinov răspunsuri drastice cuprinse-n telegramele ce-am expediat la acea epocă, la București.

Rog a cere de la Ministerul de Externe copia telegramei prin care relatam convorbirea mea cu Litvinov din iulie 1936, pentru a vedea cum reprezentantul unui stat mic – când are conștiința dreptului țării sale – poate pune la loc pe reprezentantul uni stat de zece ori mai mare.

În același timp, realizând și eu că era o parte de adevăr în afirmația că mie mi se dădeau pline puteri pentru a face o politică pe care guvernul din București nu se sfia s-o contrazică cu nimic, am decis a mă înapoia la București pentru a-mi da demisia motivată.

M.S. Regele, intervenind să-mi retrag demisia dată, am cerut în schimbul acestei retrageri să se precizeze, clar și în scris, liniile politicii externe de urmat.

Anexez copia fotografică a originalelor redactate la acea epocă.

Din primul act semnat de domnul președinte Tătărăscu, Ion Inculeț, Victor Antonescu și cu mine, și purtând data de 14 iulie 1936, reiese că am convenit ca Consiliul de Miniștri care trebuia să se țină ulterior urma să aprobe politica ce-am dus și să publice un comunicat al cărui text vi-l trimit tot în copie fotografică (act nr. 2) și-n care se vorbește de solidarizarea guvernului cu politica externă făcută și expusă de mine, de recunoștința ce mi se datorește pentru opera înfăptuită, precum și de încrederea nelimitată a guvernului în îndeplinirea misiunii mele. 

Acest comunicat este scris de însăși mâna domnului Tătărăscu. El poartă data de 14 iulie 1936. la 29 august 1936 am fost demis din calitatea de ministru.

Din actul nr. 1 ce vă trimit, reiese dovada că plinele puteri pentru a încheia un pact de asistență mutuală cu Sovietele, îmi fuseseră date încă din iulie trecut, adică din iulie 1935, precum și angajamentul partidului liberal de a vorbi în întruniri publice, despre necesitatea unei înțelegeri pe tărâmul politicii externe, cu U.R.S.S.

Când m-am înapoiat de la Montreaux în 1936 pentru Conferința Strâmtorilor, am avut o lungă convorbire cu Litvinov.

Și – lucru de mirare – ceea ce „puterea mea de convingere” pe care Ionel Brătianu, într-o scrisoare amabilă către mine, o declara irezistibilă, n-a putut face, văzul iscăliturilor chiar pe acte redactate într-o limbă ce nu cunoștea, a avut un efect miraculos.

„De data aceasta văd că lucrul e serios”, a spus Litvinov. „Vom semna deci pactul de asistență la Adunarea Societății Națiunilor, care are loc peste o lună”.

„Dar ce vom semna?”, am replicat eu. „Nu e mai bine să stabilim de pe acum textul convenției în chestiune? Eu sunt mereu acuzat a fi dat autorizare trupelor ruse să treacă prin România împotriva Germaniei, chiar când România nu este atacată. Ard de dorința de a vedea, în fine, scrisă negru pe alb, realitatea”.

Litvinov a răspuns că acceptă să redacteze un act între el și mine cu condiția ca să nu-l cifrez, să-l aduc personal la cunoștința guvernului român, dat fiind teama de indiscrețiuni.

Alătur actul redactat la Montreaux la 21 iulie 1936, atrăgând atenția domniei voastre că sunteți singura persoană în România care-l posedă.

Vă rog din tot sufletul să nu depuneți acest act la Ministerul de Externe și să nu-i comunicați conținutul ministrului nostru la Moscova, dat fiind că – cu regimul actual din Rusia – aș putea să fac un rău unui om care, după cum veți vedea, a avut la acel moment, bune intențiuni față de noi.

Prin articolul 1, asistența mutuală ruso-română nu era făcută contra unei țări special vizată, dar generală contra oricărui agresor european. În consecință, nu era vorba de un act îndreptat împotriva Germaniei, ci de un mijloc de a apăra securitatea României, și împotriva Ungariei, și împotriva Bulgariei.

Prin articolul 2, doream ca fiecare din cele două țări să intre în acțiune numai când Franța ar fi intrat în acțiune. Această clauză este reprodusă din tratatul ceho-rus, pentru că nu doream să apar mai catolic decât Papa.

Dar, cum Franța a tergiversat – precum îi este obiceiul – cu pactul unic propus de Mica Înțelegere, nicio îndoială că n-am fi refuzat unul din instrumentele de securitate care ni se ofereau pe motivul că n-am putut obține două, astfel ca să nu rămânem cu niciunul.

Clauzele esențiale care se impun, înainte de toate, atențiunii noastre, sunt clauza 3 și 4, acceptate în scris de Litvinov fără nicio condiție.

În adevăr, articolul 3 spune că: „Guvernul lui U.R.S.S. recunoaște că în virtutea diferitelor obligațiuni de asistență, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală a guvernului regal român în acest scop, după cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre U.R.S.S., fără o cerere formală a guvernului lui U.R.S.S.”

Așadar, omul care a fost acuzat că a autorizat trecerea rușilor peste Nistru, nu numai că n-a făcut acest act, dar poseda în scris, garanția rusă că o asemenea trecere nu poate să aibă loc fără o cerere formală a guvernului regal român.

În fine, prin articolul 4 se stipulează că: „La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui retrase imediat din teritoriul românesc, la est de Nistru, după cum, la cererea lui U.R.S.S., trupele române vor trebui retrase imediat din teritoriul lui U.R.S.S., la vest de Nistru”.

Ce formulare mai clară s-ar fi putut găsi pentru a stabili că Nistrul e într-adevăr fruntariul între România și U.R.S.S.?

Acest act urma să fie oficializat în septembrie 1936, la Geneva, cu prilejul Adunării Ligii Națiunilor.

Dar, la 29 august al aceluiași an, fără preaviz de niciun fel, am fost demis din funcțiunile mele ministeriale, printr-o simplă telegramă, de care n-am avut cunoștință decât a doua zi și a cărei copie fotografică v-o anexez.

În septembrie 1936, bolnav la St. Moritz, am fost întrebat de Litvinov dacă am depus la Ministerul de Afaceri Străine actul ce redactasem la Montreaux. Am răspuns: „Nu, deoarece mi-ai cerut să fac comunicarea la București în persoană și, în răstimp, am fos demis din calitatea de ministru de afaceri străine”.

Litvinov a replicat: „E bine așa, căci noi considerăm că condițiunile în care ai fost îndepărtat din guvern echivalează cu o schimbare a politicii externe a României”.

Bineînțeles că am protestat din răsputeri contra acestei afirmațiuni.

Pe de altă parte, Litvinov nu prevedea schimbarea politicii externe a lui U.R.S.S. și a Germaniei.

Prin urmare, dacă n-aș fi fost izgonit din guvern fără rațiune, căci domnul Tătărăscu, în telegrama ce mi-a dat, afirma că va duce mai departe – fără nicio alterare – acțiunea externă în cadrul politicii ce-am făcut în numele țării, și dacă actul de la Montreaux căpăta forma oficială, cum un act de alianță cu Franța nu s-a făcut, cum Franța a abandonat Cehoslovacia în 1938, cum n-aveam prin tratatul româno-polonez decât obligații față de Rusia, iar nu de Germania, și cum la 24 august 1939, Germania a făcut un tratat de alianță – cel puțin pentru o vreme – cu U.R.S.S., România n-ar fi fost supusă nici exigențelor rusești, dar în special, nici exigențelor ungurești și bulgărești, căci ea era direct aliata Rusiei și devenea indirect, aliata Germaniei. 

Pierderea Basarabiei și atitudinea ostilă nouă a U.R.S.S., în timpul acțiunii de mutilare întreprinsă împotriva noastră de Ungaria și Bulgaria, se datorește celor care, dând mandate internaționale unui membru din guvern ca să încheie un pact de asistență mutuală cu un puternic stat vecin, nu numai că nu-l întreabă care a fost rezultatul negociațiunilor ce-a fost însărcinat să ducă, dar îi și ridică, prin simplă telegramă, calitatea în virtutea căreia negocia.

Am atras din timp atenția celor în drept asupra măsurilor de luat și a pericolului revizuirilor parțiale. Dar, în zadar.

Dumneavoastră, domnule general, cu un instinct național care mi-a fost dat să-l constat de numeroase ori, ați fost singurul român în țară care ați protestat contra cedării Basarabiei, cedare pe care – nu știu pentru ce rațiuni – diriguitorii noștri o considerau ca o primă de asigurarea Transilvaniei, în loc să vadă, cum ați făcut-o dumneavoastră, un prim pas al dezagregării unității noastre naționale, înfăptuită cu atâtea sacrificii de la 1916 la 1921.

Crezând că e de datoria mea să aduc la cunoștință Conducătorului Statului Român cele ce preced și repetând rugăciunea de a păstra un caracter strict personal și confidențial actului lui Litvinov, am onoarea să vă rog, domnule general, a primi încredințarea sentimentelor mele de prea înaltă stimă.

N. Titulescu

 

*

*    *

 

A fost Ion Antonescu impresionat de această scrisoare? Nu! Pentru conducătorul statului român, Titulescu era unul dintre marii vinovați al dezmembrării României Mari. De altfel, a și spus-o, cu ocazia unei ședințe de guvern care a avut loc în prima parte a anului 1942: „Să nu ne luăm după capriciile unor oameni. Politică se face și pentru istorie. Acum este justificată atitudinea guvernului italian, din cauza greșelilor pe care le-a făcut Titulescu, cu care am dus o luptă foarte dârză. Titulescu a făcut niște greșeli de pe urma cărora neamul românesc pătimește și astăzi. Nu sunt destule ocazii ca să spun că unul dintre cei mai vinovați oameni politici ai noștri a fost el”. Trecuse un an de la moartea lui Nicolae Titulescu, iar Antonescu nu-l iertase!  


Bibliografie:

Arhivele Naționale Române, Fond C.C. al P.C.R.

Idem, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol.6

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Ultima modificare Luni, 23 Martie 2020 10:44

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.

Latest Tweets

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus... https://t.co/R3rI4P8QzF
Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească: https://t.co/H7BX7KLSmH
De la „Ciuma din Atena” (430-427 î. Hr.) și până la pericolele recente de HIV, Ebola sau familia Coronavirus, plane… https://t.co/4ra0P4wT92
Follow Culorile Trecutului on Twitter

Articole recente

Inundațiile din 1970. Amintirile comandorului (ret.) Vasile Iurașcu, elicopterist militar

„Vladimirescu era patriot român!” Karl Marx despre ruși, eteriști și revolta pandurilor din 1821

Sfârșitul anului 1978. Occidentul crede că Pactul de la Varșovia pregătește invadarea României

O tragedie româno-rusă: apărarea Dobrogei în 1916. Însemnările unui ziarist rus

Asasinarea și înmormântarea împărătesei Sissi – o mărturie românească

Carol I văzut de adjutanții regali Paul Angelescu și Gheorghe P. Georgescu

Civilizații diferite, boli comune. Pandemii care au schimbat peisajul demografic

Un testament al conștiinței lui Titulescu. Scrisoare către Ion Antonescu (noiembrie 1940)

Interviu cu ing. Ioan Avram, fost ministru al construcțiilor de mașini (1969-1984)

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.