Imprimă această pagină

O ruletă rusească: evadarea din lagărul Sobibor

O ruletă rusească: evadarea din lagărul Sobibor wikipedia.org

 

La 14 octombrie 1943 a avut loc un eveniment eroic și de neimaginat: deținuții dintr-un lagăr de exterminare au evadat în masă, după ce, anterior, au ucis o parte dintre gardieni. S-a întâmplat în Polonia, la Sobibor...

În septembrie 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, Polonia a fost ocupată și împărțită de Germania și U.R.S.S. Doi ani mai târziu, în iunie 1941, armata germană a invadat Uniunea Sovietică. Dacă până atunci au avut loc numeroase crime la adresa populației evreiești din țările ocupate de Germania, după declanșarea invaziei din Răsărit, Berlinul a trecut la o politică de exterminare.

Inițial, pe măsură ce armata germană avansa și ocupa teritorii din U.R.S.S., populația evreiască era scoasă la marginea localităților și împușcată, apoi cadavrele erau aruncate în gropi comune uriașe. După primele luni, metoda execuțiilor în masă, la marginea orașelor, s-a diminuat, germanii având nemulțumirea că secretul masacrelor nu putea fi păstrat. De aceea, în anul următor s-a decis înființarea unor lagăre de exterminare în Polonia, unde – în cel mai mare secret – să fie transportați evreii din teritoriile ocupate și uciși.

Lagărele de exterminare au fost puse sub controlul S.S.-ului și ridicate în zone slab locuite, dar străbătute de rețele feroviare, pentru că cea mai ușoară modalitate de a aduce rapid un număr de oameni – de oriunde din Europa – era pe calea ferată. Erau folosite vagoane de marfă, fiecare tren fiind încărcat cu 1.000-2.000 de persoane.

Unul dintre lagăre a fost la Sobibor, situat în apropiere de râul Bug, unde au fost uciși cel puțin 170.000 de oameni. Numărul victimelor este mic, comparativ cu alte lagăre, și asta pentru că spre Sobibor nu exista o rețea feroviară dublă.

Cei mai mulți dintre cei uciși în acest lagăr au fost evrei polonezi. Au fost însă victime și din U.R.S.S. sau din vestul Europei, în special din Franța și Olanda.

Construcția lagărului Sobibor a început în toamna anului 1941. Avea 25 de hectare și era situat într-o zonă mlăștinoasă, departe de priviri indiscrete.

Din aprilie 1942 au sosit primele trenuri. La exterior, lagărul părea inofensiv. Cei coborâți din vagoane vedeau câteva case frumoase, iar la intrare era scris cu litere mari: Lagăr pentru redislocați. Totuși, speranțe prea mari nu își făceau. Drumul pe calea ferată era un coșmar, cu lungi momente de așteptare, pentru că trenurile militare aveau prioritate. În tot acest timp, ușile vagoanelor rămâneau zăvorâte, iar cei din interior nu primeau niciun fel de asistență. Uneori, până la destinație, mureau până la jumătate dintre prizonieri, iar ceilalți se găseau aduși în pragul nebuniei de duhoarea de cadavru aflat în descompunere, amestecată cu cea de fecale, și de lipsa de apă și alimente.

Din momentul coborârii din tren, începea ultimul act al exterminării. Victimele erau date jos brutal din vagoane, prilej cu care unele sufereau fracturi de mâini sau picioare. Pe peron se aflau S.S.-știi, dar și gardieni voluntari ucraineni. Aceștia asistau la scoaterea evreilor din tren și alinierea lor.


 

 

O echipă formată din câteva zeci de prizonieri evrei robuști, selectați din transporturile anterioare, se ocupa de „descărcare”. După ce deținuții valizi erau aliniați, erau coborâți din vagoane cei bolnavi sau decedați și bagajele rămase în tren.

Se formau două grupuri separate: al bărbaților și al femeilor (băieții care aveau sub șase ani rămâneau cu mamele lor). Apoi, li se cerea să intre în lagăr, în vreme ce toate bagajele rămâneau pe platformă...

Cei care – slăbiți de boală sau de bătrânețe – nu mai erau în stare să se deplaseze, erau informați că vor fi duși la spital. Rămâneau pe loc până ce grupurile plecau, apoi erau urcați în câteva căruțe, alături de cei morți. Erau duși într-o zonă împădurită, opriți la marginea unei gropi imense și executați. Mai târziu, aceste căruțe au fost înlocuite cu vagoane de cale ferată cu ecartament mic.

Cele două grupuri principale de bărbați și femei intrau în lagăr pe o alee mărginită de copaci – numită în derâdere „drumul spre Rai” – la capătul căreia, după 300 de metri, se aflau camerele de gazare.

Undeva pe această alee li se cerea oamenilor să-și scoată hainele pentru a fi dezinfectate. În realitate, acestea erau luate de o altă echipă de evrei (selectați, și ei, anterior), care îndepărta stelele galbene de pe ele, le sorta și le așezau pe rafturi. După ce gardienii S.S. își alegeau ce doreau, hainele evreilor uciși urmau să fie distribuite unor familii germane sărace ca „ajutor de iarnă”. De asemenea, erau sortate și bunurile din bagaje, aurul și bijuteriile fiind cele mai căutate.

O altă echipă de muncă activa în zona camerelor de gazare. Aceasta avea menirea de a scoate trupurile celor uciși și de a-i arunca în gropile comune. Între două transporturi, membri echipei săpau alte gropi. Mai târziu, s-a renunțat la gropi și s-a construit un crematoriu.
Aceasta era cea mai dură activitate și unii – nemaisuportând șocul cotidian – au preferat să se sinucidă. Ceilalți, erau asasinați periodic, după câteva săptămâni, după ce se considera că au ajuns la capătul puterilor fizice și psihice. La următorul transport, erau selectați înlocuitorii lor...

Gazarea noilor sosiți se făcea în felul următor: grupurile de femei și bărbați erau duse într-o curte care intersecta aleea. Acolo li se cerea să se dezbrace, sub pretextul că vor face duș (acest lucru se întâmpla de fiecare dată, chiar și când se erau temperaturi cu mult sub zero grade). Apoi, plecau femeile, care erau duse într-o baracă pentru a fi tunse la piele. Dacă se opuneau, erau biciuite de către gardieni. Părul lor era adunat și pus în circuitul industrial, pentru diferite produse...

Din această baracă ieșeau spre clădirile lipsite de ferestre ale camerelor de gazare. La început, acestea au fost din lemn, apoi au fost făcute din cărămidă. Existau dușuri în interiori, pentru a conserva minciuna până în ultimul moment. O dată ce oamenii intrau, ușile erau închise și zăvorâte. Apoi, începea gazarea.

La Sobibor nu s-a folosit Zyklon B, gazul pe bază de cianură care era utilizat la Auschwitz-Birkenau. Gazarea se făcea cu monoxid de carbon. Era pornit un motor de vehicul greu, care dezvolta cel puțin 200 CP, iar gazele arse ale acestuia erau evacuate în interiorul camerelor pline cu oameni, dar închise ermetic.


 

 

S-a aproximat că exista o capacitate maximă a acestor camere de 5-600 de persoane. De aceea, de multe ori, femeile erau asasinate în două grupuri. După ce ele erau ucise, erau aduși bărbații, care aveau aceeași soartă.

Cei asasinați erau atât de înghesuiți, încât erau găsiți în picioare. Echipa de muncă a prizonierilor venea să-i scoată și să-i ducă la groapa comună, având ordin să le verifice dantura și să extragă dinții de aur.

Evadarea la care face referire titlul acestui material a fost organizată de deținuții din lagăr, adică de cei vreo 600 care au avut șansă să fie selectați pe peron pentru muncă, la sosirea în lagăr. Cei mai mulți dintre ei erau destinați unor lucrări de construcții în zonă, dar mai existau și meseriași – croitori, cizmari etc – care erau la dispoziția S.S.-ului.

Deținuții-muncitori erau încarcerați în zona de vest a lagărului, în apropierea barăcilor SS-iștilor și gardienilor ucraineni. Inutil de spus că erau subnutriți: aveau două mese pe zi, dimineața și seara, când primeau o supă sărăcăcioasă și 250 de grame de pâine neagră. Erau folosiți până la epuizare, apoi uciși...

Gărzile ucrainene erau la fel de crude ca S.S.-iști. Proveneau din prizonierii de război sovietici și erau înarmate cu biciuri și carabine sovietice. De obicei, în lagăr erau vreo 10-15 membri S.S. și vreo sută de ucraineni. Pentru a-și dovedi loialitatea, ucrainenii erau la fel de cruzi ca și cei din S.S.

Pentru evreii din echipele de muncă, spectrul morții era permanent: epuizarea fizică, împușcarea la întâmplare de către gardieni, bătaia cu biciul sau atacul câinilor de pază erau modalități foarte des întâlnite de a-și încheia existența.

Au fost mai multe tentative de a evada, individuale sau în grupuri mici. Unele au avut succes, altele nu. Foarte interesant este cazul evreului polonez Simon Honigman dintr-un sat aflat în regiunea lagărului. Prima dată a fost ridicat în noiembrie 1942 și trimis la Sobibor. A fost selectat într-o echipă de muncă dar, în a doua noapte, s-a strecurat pe sub gardul de sârmă ghimpată. Văzându-se liber, a decis să se întoarcă în satul său, pentru că, oricum, peste tot în Polonia ar fi întâlnit trupe germane și nu ar fi fost nicăieri în siguranță.

A fost ridicat din nou în aprilie 1943 și retrimis la Sobibor. Fără să știe cine este, S.S.-iștii l-au selectat din nou într-o echipă de muncă. În iulie 1943 a fugit împreună cu încă patru deținuți. De data aceasta, Honigman a găsit un grup de partizani și i s-a alăturat, reușind să supraviețuiască până la sfârșitul războiului.

La începutul anului 1943, comandantul de la Sobibor a luat două măsuri pentru a descuraja evadările: împușcarea unor deținuți din grupele de muncă ale evadaților, ca represalii pentru lipsa lor de vigilență, și amenajarea unor câmpuri de mine dincolo de sârma ghimpată a lagărului. Aceste mine vor face un mare număr de victime la 14 octombrie 1943, când a avut loc evadarea în masă...


 

 

În vara anului 1943, pe măsură ce se observa o scădere a transporturilor, s-a răspândit zvonul că lagărul va fi lichidat, iar deținuții din echipele de muncă vor fi asasinați. Zvonurile au devenit credibile după ce evreii din echipele de muncă ale lagărului de exterminare Belzec au fost aduși la Sobibor și gazați. În hainele lor abandonate înainte de a intra în camerele de gazare, cineva a lăsat un bilețel, scris în idiș, probabil înainte de a coborî din tren: „Am lucrat la Belzec timp de un an. [Când lagărul s-a închis] nimeni nu știa unde vom fi trimiși. Ne-au spus că vom merge în Germania și ne-au dat pâine, conserve și votcă pentru trei zile. Ne-au mințit. Am ajuns la Sobibor și știm ce ne așteaptă. Să știți că și voi veți fi uciși! Răzbunați-ne!”.

Din acel moment, evreii de la Sobibor au început să se organizeze. Unii au propus să se revolte, pentru a oferi ocazia gardienilor să-i împuște, primind o moarte mai demnă decât gazarea.

Unul dintre deținuți, Leon Felhendler, aflat în lagăr de la începutul anului 1943, a fost de părere că era mai bine să se încerce o evadare generală și a devenit liderul unui grup de acțiune care a început să gândească un plan. Au trecut mai multe săptămâni și Leon a respins toate variantele aflate în discuție, rând pe rând. De fiecare dată, o problemă rămânea nerezolvată: cum să neutralizezi cei peste o sută de S.S.-ști și gardieni ucraineni cu oamenii extenuați și lipsiți de arme din lagăr?  

La 22 septembrie 1943 în lagăr au fost aduși 2000 de evrei ruși, inclusiv un detașament de militari. Cei mai mulți au fost uciși imediat, dar unii au fost selectați să lucreze la niște construcții de lemn ce urmau să adăpostească un depozit de muniții. Unul dintre militari era locotenentul Alexandr Pecerski, un evreu ucrainean în vârstă de 34 de ani. Până la război era un intelectual inofensiv, mare iubitor de teatru și muzică.

Pecerski a fost pus să lucreze ca tăietor de lemne în echipa care asigura crematoriul. Într-una din primele zile, i s-a cerut să doboare la pământ, în cinci minute, un copac destul de gros. I s-a spus că dacă va reuși, va primi un pachet de țigări. Dacă nu, va încasa 25 de lovituri de bici.

Prizonierul l-a doborât în patru minute și jumătate. Când un subofițer S.S. i-a întins un pachet cu țigări, a fost refuzat: Nu, mulțumesc! Nu fumez...

SS-istul a plecat și a revenit cu o jumătate de pâine și un pachet de margarină. Din nou, Pecerski l-a refuzat: Mulțumesc, dar mâncarea pe care o primesc aici este suficientă! Câteva minute mai târziu, subofițerul a fost văzut aruncând pâinea și margarina pe podeaua unei magazii, urlând: Un soldat sovietic m-a refuzat zicând că masa îi este suficientă!


 

 

Astfel, Alexandr Pecerski a atras atenția celor care pregăteau evadarea... La prima discuție, deși le-a făcut impresie puternică, nu a inspirat prea multă încredere, pentru că nu vorbea idiș, ceea ce era neobișnuit pentru un evreu din Răsărit. De aceea, discuția s-a purtat în limba rusă.

Organizatorii – majoritatea fiind evrei polonezi – l-au tratat cu rezervă, așa cum îi tratau și pe evreii veniți din Occident (Germania, Franța, Olanda), pe care nu i-au anunțat de evadare decât în ultima clipă.

În discuțiile următoare, Pecerski le-a câștigat încrederea, iar Leon Felhendler i-a dezvăluit secretul: Dorim să evadăm, pe cât posibil, cât mai mulți. Poate vă întrebați de ce nu am făcut-o încă. Credeți-mă, ne gândim la evadare de mult timp, dar nu știm cum să o organizăm. Dumneavoastră sunteți ofițer, deci ar trebui să știți cum ar trebui să procedăm. În ceea ce ne privește, vom face așa cum ne veți cere să facem.

Pecerski a cerut timp de gândire. El și ceilalți militari sovietici plănuiau deja să sape un tunel. Dacă ar fi acceptat propunerea evreilor polonezi, trebuiau corelate planurile... Asta ar fi însemnat însă ca șansele de a fi descoperiți să crească. Și totuși, în ziua următoare le-a spus polonezilor că acceptă. Un motiv a fost acela că tunelul trebuia săpat într-o zonă îmbibată de apă, ceea ce îl expunea pericolului de surpare.

Discuțiile au continuat în baraca femeilor, pentru a nu da de bănuit. De altfel, ofițerul sovietic a fost atent să fie văzut des în preajma unei evreice din Germania, Gertrude Popert.

Indiferent de varianta discutată, un lucru era cert: înainte de a întreprinde ceva, trebuiau omorâți S.S.-iștii, pentru a le lua uniformele și armele. Apoi, militarii sovietici se îmbrăcau în uniformele negre și îi încolonau pe deținuți, escortându-i în afara lagărului, ca și când i-ar scoate la muncă. Se spera că așa vor fi păcălite gărzile ucrainene.

Din păcate, nu puteau fi ajutați evreii care lucrau în zona crematoriului și a camerelor de gazare. Aceștia erau complet separați de restul lucrătorilor, pentru a nu putea da detalii despre munca lor. De asemenea, SS-iștii care îi păzeau nu puteau fi uciși...

În 1985, Pecerski și-a amintit în timp ce era intervievat în locuința sa de la Rostov: O vreme am discutat planul numai cu prietenul meu, Lajtman. Îl știam ca fiind un om discret, puternic și inteligent. După ce l-am gândit îndelung și în detaliu, ne-am decis să-l prezentăm lui Felhendler și câtorva membri ai echipei sale. Prima condiție pe care am pus-o a fost ca uciderea cadrelor S.S. să o facă oamenii pe care îi alegeam eu. Voiam ca ei să fie eliminați de echipe de două persoane, cu un militar sovietic șef al echipei. Eram conștient că dacă cineva ezita în ultimul minut, sau dacă i-ar fi tremurat mâna, întreaga acțiune putea eșua. Un singur țipăt ar fi fost suficient pentru a cauza isterie, după care reinstaurarea clamului în lagăr ar fi fost imposibilă. A doua condiție pe care am pus-o a fost: voi discuta cu voi numai ceea ce consider că trebuie să știți. Voi lua în considerarea părerile voastre, dar eu voi avea ultimul cuvânt. După ce stabilesc cum vom proceda, așa vom proceda.


 

 

În seara zilei de 12 octombrie, Pecerski și Lajtman s-au întâlnit din nou cu liderii evreilor polonezi. Locotenentul le-a explicat că planul se baza pe două trăsături ale cadrelor S.S.: lăcomia și punctualitatea. Lăcomia le va permite să-i ademenească în anumite locuri unde puteau fi uciși, iar punctualitatea le permitea să-i omoare pe toți la timpul stabilit.

Data revoltei a fost stabilită pentru a doua zi, 13 octombrie 1943. Se aflasă că mai mulți S.S.-iști, inclusiv comandantul lagărului, urmau să plece pentru câteva zile. Din fericire, unul dintre cei care lipseau era Gustav Wagner, un tip foarte bănuitor și perspicace, care ar fi putut să le ghicească planul numai văzând încordarea de pe fața lor.

Momentul ales era apelul de la ora 17.00, care avea două avantaje. Erau toți adunați (mai puțin cei din zona camerelor de gazare) și puteau fi informați pe moment că trebuie să evadeze. De asemenea, se apropia întunericul, ceea era de mare ajutor în următoarele 12 ore, care erau esențiale pentru a se îndepărta de lagăr.

Cu o oră înainte, la 16.00, trebuia să începă uciderea S.S.-iștilor, cu topoare, ciocane sau alte unelte aflate în atelierele de tâmplărie. În secret, deținuții au făcut rost și de câteva cuțite.

Desigur, tot înainte de evadare, firele de curent electric și de telefon trebuiau tăiate...

Pentru a se sincroniza, liderii revoltei au primit ceasuri furate din depozitele cu obiectele celor uciși. Totul era pus la punct de dimineață și tot ce aveau de făcut era să aștepte să treacă ziua... Întâmplător și neașteptat, pe la ora 10.30, un grup de S.S.-iști care păzeau un obiectiv în apropiere și-a făcut apariția. Veniseră în lagăr să bea și să-și petreacă timpul cu câteva ucrainence...

Evadarea – de care nu știau decât puțini deținuți – s-a amânat pentru ziua următoare. Din nou, pentru inițiați, timpul a trecut sub o presiune imensă dar fără incidente notabile.

Chiar înainte de 16.00 a început asasinarea călăilor. Primul a fost untersturmführer-ul (sublocotenentul) S.S. Johann Niemann care, în lipsa șefului, asigura comanda lagărului. A fost invitat la atelierul de croitorie, care era deservit de evrei, sub pretextul că a fost descoperită o superbă haină de piele care i s-ar fi potrivit de minune. Bineînțeles, haina provenea de la un evreu gazat...  

A îmbrăcat-o și, în timp ce se privea în oglindă, a primit în cap o lovitură de topor...


 

 

Următorul care trebuia să moară era subofițerul Karl Frenzel, considerat unul dintre cei mai periculoși indivizi rămași în lagăr. Acesta a refuzat invitația de a admira ceva pus de-o parte pentru el și a mers să facă duș. Astfel, a supraviețuit războiului și a trăit până în 1996 (deși a fost condamnat pe viață pentru crimele săvârșite, a fost eliberat după 16 ani de detenție).

În schimb, Siegfried Greatschus, șeful gardienilor, a fost ucis, tot cu lovituri de topor și tot în atelierul de croitorie.

În minutele următoare – sub o tensiune maximă – echipele morții au mai executat încă șapte cadre S.S. în timp ce, imediat după 16.30, curentul electric și telefoanele erau fost întrerupte.

Al zecelea ucis a fost un subofițer S.S. care a intrat în garajul lagărului. A fost o greșeală, pentru că nu se afla printre cei aleși de Pecerski să moară. Deținutul care l-a ucis a dat curs unei porniri pe care nu și-a stăpânit-o, fie din cauza tensiunii, fie din răzbunare. În orice caz, cadavrul a rămas într-o zonă sensibilă, în apropierea oficiului poștal, și putea fi descoperit în orice moment.

La 16.45, cu un sfert de oră înainte de apel, Pecerski a aflat de incidentul din garaj și a decis să precipite lucrurile. A cerut să se anunțe apelul de seară. Fluierele deținuților-șefi (denumiți kapo) s-au făcut auzite și oamenii au început să iasă din barăci, mergând spre locul de adunare.

Au urmat alte morți neplanificate, dar care nu au putut fi evitate. Un gardian ucrainean care a pătruns în zona deținuților pe bicicletă a fost doborât, ucis și ascuns în câteva secunde! În timp ce deținuții se aliniau, a apărut un alt ucrainean și a început să strige la ei să se grăbească. Și el a fost ucis. Acum, a devenit clar pentru toți evreii din lagăr că ceva ieșit din comun se întâmpla (mulți nu știau încă de evadare).

Și tot acum, lucrurile au scăpat de sub control. Întâmplător, în zonă a apărut un S.S.-ist aflat în căutarea unor oameni care să descarce un camion și a văzut ce se întâmpla. Și-a scos pistolul și a început să tragă. Deținuții au început să fugă în toate direcțiile.

Ce a urmat a fost în favoarea deținuților. În primul rând, reacția celorlalți S.S.-iști și gardieni ucraineni a venit cu întârziere. Auzind focurile și țipetele, au presupus că avea loc un atac al partizanilor și au căutat să se adăpostească. Nu au acordat importanță oamenilor din interiorul lagărului, care fugeau, către poartă, spre libertate.

Primii deținuți, ajunși lângă sârma ghimpată care înconjura lagărul, au trecut dincolo de ea, dar unii au devenit victime ale minelor, care au început să-i sfârtece. Cei rămași în viață au contunuat fuga spre pădurea din apropiere.


 

 

Au durat mai multe zeci de secunde – extrem de prețioase – până când germanii și ucrainenii au realizat ce se întâmplă și au început să tragă în deținuți. Evreii au răspuns cu foc, dar nu este clar câți paznici au reușit să doboare.

Exact atunci, undeva în altă zonă a lagărului se întorcea de la muncă un alt grup de 60 de evrei. Gardienii i-au oprit până când situația s-a calmat, apoi i-au executat pe toți. De asemenea, au fost executați și ceilalți evrei care, din diferite motive, nu au putut sau nu au vrut să fugă.

Într-adevăr, au existat și deținuți care au rămas pe loc, deși aveau ocazia să evadeze. În timp ce se îndrepta spre poarta principală, Pecerski a aflat că unele femei – din teamă – au refuzat să fugă și s-au intrat în baraca lor. S-a întors la ele, le-a spus că vor fi împușcate sigur dacă rămân, dar nu a reușit să le convingă.

A plecat, printre ultimii, spre poarta principală și a ajuns când gărzile ucrainene de acolo tocmai rămâneau fără muniție (pentru că nu aveau încredere în ucraineni, germanii le-au dat doar câteva cartușe de persoană).

Atât Pecerski, cât și Felhendler, au fost printre cei circa 300 de prizonieri care au ajuns în pădure. Sigur, în zilele următoare, mulți dintre ei au fost prinși și uciși de soldații plecați în urmărirea lor. Au fost însă câteva zeci care au reușit să supraviețuiască până la sfârșitul războiului.

Leon Felhendler nu a fost unul dintre aceștia. A stat ascuns în Lublin, până în vara anului 1944, când sovieticii au ajuns la Vistula. A dus o viață liniștită până la începutul lunii aprilie din anul următor, când a fost împușcat de naționaliștii polonezi (se pare că îl bănuiau de o apropiere prea mare de sovietici). A decedat la 6 aprilie 1945.  

Alexandr Pecerski și alți militari sovietici s-au alăturat partizanilor polonezi, apoi celor din Bielorusia. După ce a revenit în rândurile Armatei Roșii, Pecerski a fost trimis să lupte într-un batalion disciplinar. Înainte ca războiul să se încheie, a depus mărturie despre atrocitățile de la Sobibor în fața unei comisii înființate la Moscova. A fost crezut și reabilitat. Nu a scăpat însă de alte necazuri. A fost arestat în 1948, în timpul unei campanii antisemite a Kremlinului. A fost eliberat în scurt timp, datorită presiunii internaționale. Evenimentele de la Sobibor deveniseră cunoscute în lume și Pecerski era un erou pentru liderii occidentali... Și-a trăit restul vieții la Rostov pe Don, unde a decedat la începutul anului 1990.

 

Bibliografie:

Jules Schelvis, Sobibor. A History of yhe Nazi Death Camp, London, Bloomsbury, 2007.

Selma Leydesdorff, Sasha Pecherschy. Holocaust Hero, Sobibor Resistance Leader and Hostage of History, New York, 2017

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Ultima modificare Miercuri, 05 August 2020 17:58

Acest site folosește “cookies”. Continuarea navigării implică acceptarea lor.