S-a aproximat că exista o capacitate maximă a acestor camere de 5-600 de persoane. De aceea, de multe ori, femeile erau asasinate în două grupuri. După ce ele erau ucise, erau aduși bărbații, care aveau aceeași soartă.

Cei asasinați erau atât de înghesuiți, încât erau găsiți în picioare. Echipa de muncă a prizonierilor venea să-i scoată și să-i ducă la groapa comună, având ordin să le verifice dantura și să extragă dinții de aur.

Evadarea la care face referire titlul acestui material a fost organizată de deținuții din lagăr, adică de cei vreo 600 care au avut șansă să fie selectați pe peron pentru muncă, la sosirea în lagăr. Cei mai mulți dintre ei erau destinați unor lucrări de construcții în zonă, dar mai existau și meseriași – croitori, cizmari etc – care erau la dispoziția S.S.-ului.

Deținuții-muncitori erau încarcerați în zona de vest a lagărului, în apropierea barăcilor SS-iștilor și gardienilor ucraineni. Inutil de spus că erau subnutriți: aveau două mese pe zi, dimineața și seara, când primeau o supă sărăcăcioasă și 250 de grame de pâine neagră. Erau folosiți până la epuizare, apoi uciși...

Gărzile ucrainene erau la fel de crude ca S.S.-iști. Proveneau din prizonierii de război sovietici și erau înarmate cu biciuri și carabine sovietice. De obicei, în lagăr erau vreo 10-15 membri S.S. și vreo sută de ucraineni. Pentru a-și dovedi loialitatea, ucrainenii erau la fel de cruzi ca și cei din S.S.

Pentru evreii din echipele de muncă, spectrul morții era permanent: epuizarea fizică, împușcarea la întâmplare de către gardieni, bătaia cu biciul sau atacul câinilor de pază erau modalități foarte des întâlnite de a-și încheia existența.

Au fost mai multe tentative de a evada, individuale sau în grupuri mici. Unele au avut succes, altele nu. Foarte interesant este cazul evreului polonez Simon Honigman dintr-un sat aflat în regiunea lagărului. Prima dată a fost ridicat în noiembrie 1942 și trimis la Sobibor. A fost selectat într-o echipă de muncă dar, în a doua noapte, s-a strecurat pe sub gardul de sârmă ghimpată. Văzându-se liber, a decis să se întoarcă în satul său, pentru că, oricum, peste tot în Polonia ar fi întâlnit trupe germane și nu ar fi fost nicăieri în siguranță.

A fost ridicat din nou în aprilie 1943 și retrimis la Sobibor. Fără să știe cine este, S.S.-iștii l-au selectat din nou într-o echipă de muncă. În iulie 1943 a fugit împreună cu încă patru deținuți. De data aceasta, Honigman a găsit un grup de partizani și i s-a alăturat, reușind să supraviețuiască până la sfârșitul războiului.

La începutul anului 1943, comandantul de la Sobibor a luat două măsuri pentru a descuraja evadările: împușcarea unor deținuți din grupele de muncă ale evadaților, ca represalii pentru lipsa lor de vigilență, și amenajarea unor câmpuri de mine dincolo de sârma ghimpată a lagărului. Aceste mine vor face un mare număr de victime la 14 octombrie 1943, când a avut loc evadarea în masă...