O echipă formată din câteva zeci de prizonieri evrei robuști, selectați din transporturile anterioare, se ocupa de „descărcare”. După ce deținuții valizi erau aliniați, erau coborâți din vagoane cei bolnavi sau decedați și bagajele rămase în tren.
Se formau două grupuri separate: al bărbaților și al femeilor (băieții care aveau sub șase ani rămâneau cu mamele lor). Apoi, li se cerea să intre în lagăr, în vreme ce toate bagajele rămâneau pe platformă...
Cei care – slăbiți de boală sau de bătrânețe – nu mai erau în stare să se deplaseze, erau informați că vor fi duși la spital. Rămâneau pe loc până ce grupurile plecau, apoi erau urcați în câteva căruțe, alături de cei morți. Erau duși într-o zonă împădurită, opriți la marginea unei gropi imense și executați. Mai târziu, aceste căruțe au fost înlocuite cu vagoane de cale ferată cu ecartament mic.
Cele două grupuri principale de bărbați și femei intrau în lagăr pe o alee mărginită de copaci – numită în derâdere „drumul spre Rai” – la capătul căreia, după 300 de metri, se aflau camerele de gazare.
Undeva pe această alee li se cerea oamenilor să-și scoată hainele pentru a fi dezinfectate. În realitate, acestea erau luate de o altă echipă de evrei (selectați, și ei, anterior), care îndepărta stelele galbene de pe ele, le sorta și le așezau pe rafturi. După ce gardienii S.S. își alegeau ce doreau, hainele evreilor uciși urmau să fie distribuite unor familii germane sărace ca „ajutor de iarnă”. De asemenea, erau sortate și bunurile din bagaje, aurul și bijuteriile fiind cele mai căutate.
O altă echipă de muncă activa în zona camerelor de gazare. Aceasta avea menirea de a scoate trupurile celor uciși și de a-i arunca în gropile comune. Între două transporturi, membri echipei săpau alte gropi. Mai târziu, s-a renunțat la gropi și s-a construit un crematoriu.
Aceasta era cea mai dură activitate și unii – nemaisuportând șocul cotidian – au preferat să se sinucidă. Ceilalți, erau asasinați periodic, după câteva săptămâni, după ce se considera că au ajuns la capătul puterilor fizice și psihice. La următorul transport, erau selectați înlocuitorii lor...
Gazarea noilor sosiți se făcea în felul următor: grupurile de femei și bărbați erau duse într-o curte care intersecta aleea. Acolo li se cerea să se dezbrace, sub pretextul că vor face duș (acest lucru se întâmpla de fiecare dată, chiar și când se erau temperaturi cu mult sub zero grade). Apoi, plecau femeile, care erau duse într-o baracă pentru a fi tunse la piele. Dacă se opuneau, erau biciuite de către gardieni. Părul lor era adunat și pus în circuitul industrial, pentru diferite produse...
Din această baracă ieșeau spre clădirile lipsite de ferestre ale camerelor de gazare. La început, acestea au fost din lemn, apoi au fost făcute din cărămidă. Existau dușuri în interiori, pentru a conserva minciuna până în ultimul moment. O dată ce oamenii intrau, ușile erau închise și zăvorâte. Apoi, începea gazarea.
La Sobibor nu s-a folosit Zyklon B, gazul pe bază de cianură care era utilizat la Auschwitz-Birkenau. Gazarea se făcea cu monoxid de carbon. Era pornit un motor de vehicul greu, care dezvolta cel puțin 200 CP, iar gazele arse ale acestuia erau evacuate în interiorul camerelor pline cu oameni, dar închise ermetic.
