În ziua de 9 iulie 1930, la orele 10 a.m., am decolat, de față fiind reprezentanții Legației române din Londra și câțiva prieteni. Urma să traversez întregul continent într-un zbor de o zi și o noapte fără întrerupere. La început, am avut o vreme foarte proastă, dar, o dată marea trecută și ajuns în Belgia, apoi în Germania, nu am avut prea multe dificultăți. Foarte greu de trecut a fost Tirolul, după care am intrat în Ungaria și în scurt timp s-a făcut noapte. Am avut, firește, o oarecare strângere de inimă la ideea de a petrece o noapte în aer, pe un traiect oarecum dificil, și anume, trecerea Carpaților și a Balcanilor. Luna lumina atât de bine, încât, cu toate că mă aflam la o înălțime de aproape 2.000 m, puteam distinge tot ce era la sol. Dunărea părea de argint sub lumina lunii și se vedea la o distanță foarte mare.

La ora 10 ½ mă aflam în apropiere de Belgrad, unde a început să se schimbe vremea. Mai întâi un strat de nori negri mă lăsară într-un întuneric complet. Pentru a putea naviga în condițiuni normale, am trecut pe deasupra acestor nori, unde am continuat zborul până la 11 ½. La această oră am fost din nou acoperit de nori, de data aceasta nori de furtună. Am suit până la 500 m, dar fără folos. Coborând dedesubt, am putut continua cu mare dificultate până la Dunăre, trecând peste Craiova, pe care am putut s-o recunosc. De aici încolo vremea devenea din ce în ce mai grea. De trei ori am fost obligat să mă-ntorc la malul Dunării spre a putea găsi o deschizătură pentru a trece Balcanii. Ploua și norii erau aproape de pământ. Îmi este greu de descris ce senzații poate avea un aviator prins noaptea în aer pe furtună, simțind că nu este nicăieri o scăpare și imposibilitate de aterizare.

M-am angajat pe o cale, între munți, și am ocolit, timp de o oră, muchii de dealuri și stânci pe care abia le puteam vedea, știind că de la un moment într-altul mă voi ciocni. Era lupta pe viață și pe moarte cu elementele care voiau să-mi smulgă un succes pe care-l aveam aproape în mână, căci până la Constantinopole erau numai 250 km.

Pe la orele 1½ am ajuns într-un punct unde trecătoarea se strâmtora din ce în ce. La un viraj mai scurt, probabil că aripa avionului s-a lovit de stâncă, căci a urmat o prăbușire vertiginoasă din care nu mi-a rămas nicio amintire. Aceste accidente petrecându-se atât de repede, sunt urmate, în caz de scăpare, de o amnezie totală. M-am trezit a doua zi pe o vreme splendidă, prins în dărâmăturile avionului. Cu mare greutate am putut să ies și, după un marș în mari chinuri, în care am parcurs peste 30 km, am întâlnit un păstor. Se prea poate că acei locuitori din acele părți să nu aibă idei foarte precise de ceea ce înseamnă umanitate, deoarece am fost jefuit de toate obiectele de valoare. Apoi, numai după 24 de ore, ajuns în primul sat, prima grijă a oficialității a fost să se fotografieze împreună cu mine, bineînțeles toți asistenții pozând cu aere de buni samariteni. Aceasta, înainte de a mi se fi dat cel mai mic ajutor medical. Într-adevăr, am fost transportat abia în urmă, într-alt sat, unde, într-un spital de boli contagioase, mi s-au aplicat primele pansamente. Trecuseră exact trei zile de la accident. După trei luni de spital, operațiuni și convalescență, am început să prepar programul pentru anul 1931.

La 1 ianuarie 1931 m-am îmbarcat pentru Statele Unite unde, în California, am făcut un stadiu de trei luni la fabrica de avioane Emsco, cu care ocazie am pilotat avioane de construcția cea mai modernă și de tipuri diferite. Trebuie să adaug că am câștigat o mare experiență în acest timp. Venisem la această fabrică pentru a recepționa avionul de mare raid Regele Carol al II-lea cu care am făcut, în luna aprilie, raidul Los Angeles – New York, sau, cu alte cuvinte, traversarea Americii de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic. Cu această ocazie, am fost primit la trecerea mea prin Washington cu un fast deosebit, care m-a impresionat mult după dificultățile pe care le întâmpinasem peste Munții Stâncoși și Allegheny.

Acest raid, pe o distanță de 5.600 km, a fost realizat în trei zile. Cu același avion, împreună cu echipajul său, maior Emanoil Ionescu, răposatul locotenent Octav Oculeanu și subsemnatul, a fost făcut raidul București – Varșovia – București, fără escală, într-o zi. Plecați la ora 4 dimineața de la aeroportul militar Pipera, am fost la Varșovia la 11, unde, aruncând la aerodromul civil și cel militar câte o parașută cu un mesaj pentru controlul trecerii, am fost la Pipera din nou la ora 4 p.m.