În Războiul din Vietnam s-a confirmat o lecţie intuită în conflictele anterioare din Asia: cu cât terenul este mai accidentat, mai propice camuflajului, cu atât este mai favorizat războiul de gherilă. Și, cu cât războiul de gherilă creşte în intensitate, cu atât devine mai importantă folosirea elicopterului.

De ce? Pentru că un război de gherilă nu are linii clare ale frontului. Dacă ești puterea invadatoare, nu știi unde este inamicul decât atunci când acesta te atacă. Şi, de obicei, te loveşte într-un punct slab, după un plan bine ticluit. Într-o atare situație, reacţia rapidă face diferența dintre viață și moarte. Pot fi trimise avioane care să bombardeze o anumită zonă, dar de cele mai multe ori ești obligat fie să trimiți trupe în ajutor, fie să evacuezi militari prinși în ambuscadă. Iar elicopterul s-a dovedit a fi, în Vietnam, dar şi în alte conflicte, inclusiv în cele mai recente, din Irak şi Afganistan, cel mai bun mijloc de a transporta rapid trupe.

Vietnam: o ţară şi o populaţie potrivite pentru războiul de gherilă.

Vietnam este o ţară care are forma literei S, în marginea răsăriteană a Peninsulei Indochina. Estul şi sudul formează un litoral continuu la Marea Chinei de Sud. La vest se învecinează cu Laos şi Cambodgia, iar la nord cu China.

Cei aproximativ 332.000 km² sunt astăzi locuiţi de peste peste 90 de milioane de oameni; în 1970, când războiul era la apogeu, Vietnamul de Nord şi cel de Sud aveau împreună numai jumătate din această cifră.

Atât turistului, cât şi militarului, îi sare în ochi faptul că principalele elemente ale reliefului, dealurile şi munţii, sunt acoperite de o vegetaţia bogată, în anumite zone dominând jungla. Întinderile de apă sunt şi ele des întâlnite: două fluvii cu deltă (în nord se află Fluviul Roşu, iar în sud este Delta Mekong-ului), râuri şi lacuri.

Clima este specifică Asiei musonice, cu două anotimpuri: cel uscat, din noiembrie şi până în aprilie, şi cel ploios. În perioada ploioasă, o mare suprafaţă a terenurilor este inundată. Sub aspect militar, toate aceste elemente fac teritoriul foarte greu de străbătut de către infanterie, care se vede încetinită la tot pasul.

Dacă geografia este primul element care invită la război de gherilă, trecutul ţării este al doilea. Din punct de vedere istoric, Vietnam a fost, timp de un mileniu, o provincie a Imperiului Chinez (111 î.Hr. - 939 d.Hr.). A fost o perioadă cu multe revolte sângeroase, cu victorii temporare obţinute împotriva unui inamic superior ca număr şi armament, a căror amintire a alimentat orgoliul naţional în epoca modernă. Iar după ce, în secolul al X-lea, şi-a câștigat independenţa, Vietnamul a devenit principala putere a Peninsulei Indochina.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vietnam, Laos şi Cambodgia au devenit părţi ale Imperiului colonial francez. Francezii au transformat teritoriul vietnamez într-un furnizor de materie primă ieftină şi într-o piaţă de desfacere.

Cu timpul, a apărut o elită locală instruită, având responsabilităţi în special în zona administrativă. Din rândurile acestei pături s-au format lideri care au închegat unele mişcări politice cu tentă naţionalistă. Cele mai moderate cereri vizau o oarecare autonomie administrativă şi drepturi civile, în timp ce radicalii cereau independenţa.

În al Doilea Război Mondial, după înfrângerea Franţei de către armata germană, Vietnamul a fost ocupat de trupele japoneze. Împotriva ocupaţiei nipone s-a creat o puternică gherilă (Vietmihn), condusă, sub aspect politic, de liderul comunist Nguyễn Sinh Côn, mult mai cunoscut sub numele de Ho Chi Minh. Mâna sa dreaptă a fost tânărul profesor de istorie Võ Nguyên Giáp, care în deceniile următoare va deveni cel mai important general şi strateg al Vietnamului.

La 2 septembrie 1945, ziua în care Japonia a semnat capitularea, comunistul Ho Şi Min a proclamat independenţa Vietnamului, dar niciun stat – nici măcar U.R.S.S. – nu a recunoscut-o. Franţa, cu ajutor britanic şi american, s-a întors în Indochina. A urmat un război de opt ani, câştigat de vietnamezi, pentru că s-au adaptat perfect la tacticile trupelor franceze (printre altele, au învăţat să poarte un război de asediu după model european, utilizând cu succes artileria grea şi obţinând astfel victoria decisivă de la Dien Bien Phu, în mai 1954).

Pentru prima dată în istorie, o armată de gherilă din Asia a învins o armată modernă, occidentală. Tratativele de pace s-au încheiat printr-un compromis: Nordul, cu capitala la Hanoi, revenea comuniștilor, iar Sudul, cu capitala la Saigon, rămânea capitaliștilor (linia de demarcaţie dintre cele două teritorii vietnameze o constituia Paralela 17).

Deşi au fost preconizate alegeri în 1956, pentru un guvern care să decidă destinul comun al celor două teritorii, acestea nu au mai avut loc.

Americanii în Vietnam.

Locul lăsat liber de francezi a fost luat de americani, care au venit să susțină Vietnamul de Sud. La baza acestei decizii a stat politica de a nu mai permite expansiunea comunismului la nivel mondial. La Washington se credea – probabil nu fără temei – că dacă întreg Vietnamul va deveni comunist, vor urma Laos, Cambodgia şi Birmania. Fără să conştientizeze însă, Statele Unite au intrat într-un conflict pe care nu l-au înţeles, pentru că au ignorat psihologia poporului vietnamez, care avea şi un trecut istoric, şi o experienţă recentă care să îi permită să susţină un război dur, de uzură, iar geografia îl ajuta.

Implicarea efectivă a S.U.A. în Vietnam a cunoscut două faze. Prima a acoperit anii 1954-1965. A fost o perioadă de consiliere militară şi de furnizare de echipament, când armata sud-vietnameză a început să adopte armamentul şi doctrina Statelor Unite.

Sub aspect politic, în această perioadă Vietnamul de Sud a fost condus de Ngo Dinh Diem, un lider violent şi corupt, fără prestanţă în faţa comandanţilor armatei. De altfel, la 2 noiembrie 1963, Diem şi-a pierdut viaţa, câzând victimă unui complot organizat de generalii sud-vietnamezi. Trei săptămâni mai târziu, la 22 noiembrie, era asasinat la Dallas preşedintele american Kennedy.

J.F.K. a fost cel care, urmându-i preşedintelui Eisenhower, a sporit substanţial implicarea trupelor SUA în Peninsula Indochina. În ianuarie 1961, instructorii americani au fost ataşaţi trupelor combatante, cu ordinul strict de a nu se angaja în luptă, decât în situaţia în care viaţa le este pusă în pericol. Câteva luni mai târziu, Kennedy a trimis Forţele Speciale (Green Berets) în Vietnamul de Sud şi le-a autorizat să desfăşoare acţiuni acoperite. Principalul inamic al acestora era gherila comunistă (Vietcongul), autointitulată Frontul Naţional de Eliberare (format la 20 decembrie 1960).

La 8 februarie 1962 s-a constituit, sub conducerea generalului Paul Harkins, Comandamentul Asistenţei Militare în Vietnam (M.A.C.V.), iar până la sfârşitul anului au sosit în peninsulă circa 10.000 de militari americani. Un an mai târziu, numărul lor a ajuns la 16.500. Deşi, oficial, trupele americane nu se implicau în acţiunile ofensive ale Saigonului, pierderilor au fost din ce în ce mai mari:  (109 în 1961 şi 489 în 1962 – militari ucişi sau răniţi).

În anii 1963-1964, conflictul a crescut în intensitate, culminând cu incidentul din Golful Tonkin (august 1964), în urma căruia Congresul l-a autorizat pe preşedintele SUA să utilizeze forţa, adică să atace orice ţintă din Asia de Sud-Est fără declaraţia de război a Congresului. Preşedintele Johnson a ordonat atacuri aeriene asupra unor ţinte din Nordul Vietnamului şi a sporit prezenţa trupelor. Pentru anul 1964, cifrele au fost: 23.000 de militari aflaţi pe teritoriul Vietnamului de Sud, cu 1.278 pierderi.

A doua etapă a implicării Statelor Unite în Vietnam a fost cuprinsă între anii 1965 şi 1973. Specifică acestei perioade a fost, în primul rând, intervenţia cu trupe şi tehnică de luptă în acţiuni ofensive.

În anii 1964-1968, la comanda forţelor americane s-a aflat generalul William Westmoreland, care îl înlocuise pe Harkins. S-a spus despre el că a fost omul care a pierdut războiul. Biograful său, Lewis Sorley, îi recunoaşte unele merite ca profesionist, în primul rând ca ofiţer de front, cu unele iniţiative inspirate în linia întâi, în anii celui de-al Doilea Război Mondial sau în Coreea. Până la momentul numirii pe teatrul din Indochina, Westmoreland a fost, pe rând, comandant de baterie, apoi de divizion de artilerie, şef de stat major de divizie de infanterie, comandant de regiment de infanterie, comandant de divizie aeropurtată, comandant al Academiei Armatei S.U.A. (West Point) şi comandant al Corpului XVIII aeropurtat.

Experienţa luptelor din Africa, Italia, Franţa, Germania şi Coreea îl învăţase că moralul trupei este la fel de important ca şi instrucţia şi înzestrarea. Iar ca moralul să fie ridicat, soldaţii aveau nevoie de hrană suficientă, servicii medicale de calitate pentru cei răniţi şi o legătură poştală funcţională cu familiile lor. A lăsat o bună impresie şefilor, care l-au promovat spectaculos. În plus, avea legături politice foarte solide.

Dar tot Sorley susţine că subordonaţilor le-a făcut impresia unui carierist, iar numirea în funcţia de şef al comandamentului din Vietnam a fost neinspirată. Westmoreland – în vârstă de 50 de ani la momentul venirii în această funcţie – nu avea nici capacitatea organizatorică pe care o cerea efortul de război, nici subtilitatea de a înţelege profunzimea conflictului. Iar cea mai mare greşeală pe care a făcut-o a fost aceea de a ignora populaţia civilă, care a căzut victimă puterii de foc, folosită la capacitate maximă (de foarte multe ori, satele vietnameze au fost bombardate sau au fost prinse la mijloc în timpul luptelor). Ceea ce îl interesa era numărul morţilor inamici (aşa-zisă strategie „Body Count”). Trupele americane şi cele sud-vietnameze trebuiau să ucidă mai mulţi inamici decât ar fi fost capabili comuniştii vietnamezi să înlocuiască.

Până la un punct, William Westmorelant îşi calculase bine mişcările. Sub aspect tactic, trupele americane erau superioare oricărui adversar. Soldaţii erau bine instruiţi, bine conduşi în luptă şi dispuneau de tehnică avansată: avioane, elicoptere, tancuri şi transportoare blindate. Trupele de gherilă nu făceau faţă unor înfruntări directe, de durată. Chiar şi în 1968, cu ocazia celei mai mari acţiuni ofensive ale forţelor comuniste (Ofensiva Tet), pierderile au fost, pentru luptătorii de gheriă, imense. Dar, până la urmă, războiul a fost pierdut de către americani pe greşeli de strategie: considerentele de ordin politic au contat mai mult decât cele de ordin militar. Mai exact, la Washington s-a decis să nu fie invadat Vietnamul de Nord, pentru a a nu atrage în război China (cum se întâmplase în Coreea, la sfârşitul anului 1950) şi chiar U.R.S.S. Iar Vietnamul de Nord a fost principalul sprijin al gherilei.

Cel care a retras armata americană din Vietnam a fost generalul C. Abrams, care l-a înlocuit pe Westmoreland în iunie 1968. A făcut acest lucru treptat, pe măsură ce armata sud-vietnameză prelua din sarcinile aliaţilor americani (acest proces a fost denumit „vietnamizarea conflictului”).

Decifivă a fost însă campania de bombardament masiv pe care au declanşat-o americanii, în special în ultima parte a conflictului. Numai după ce au suferit pierderi imense în urma bombardamentelor, liderii politici de la Hanoi au acceptat pacea. Aceasta nu a fost însă de lungă durată: după retragerea trupelor S.U.A., Vietnamul de Nord a invadat sudul şi l-a ocupat (aprilie 1975). Oraşului Saigon i-a fost schimbat numele în Ho Chi Minh.  

Folosirea elicopterelor în Războiul din Vietnam

Armata S.U.A. a adoptat primele elicoptere în 1947, pentru misiuni de supraveghere pe linia și în spatele frontului. Ulterior, în timpul războiului din Coreea, rolul lor a sporit, fiind folosite şi pentru misiuni de salvare sau de transport răniţi.

Ceva mai avansaţi au fost U.S. Marines, care au luat în calcul şi transportul trupelor, în contextul unui război în care s-ar fi folosit şi bombele nucleare. În acest caz, infanteria marină dorea să poată acţiona cu subunităţi aflate la distanţă unele de altele, dar cu o mare capacitate de a se concentra în anumite puncte cheie. După războiul din Coreea (1950-1953), experimentele cu elicoptere au continuat, aceste aparate mărindu-şi viteza, raza de acţiune şi capacitatea de transport.

Nu numai americanii le-au folosit. Până în 1950 le-au mai adoptat armatele engleză, franceză şi sovietică.

Primele elicoptere au sosit în Vietnam în timpul războiului pe care francezii l-au purtat cu Vietminh-ul (nu au fost mai multe de 30) şi au fost utilizate doar pentru evacuarea victimelor. Totuşi, au făcut impresie.

În 1958, guvernul de la Saigon a cumpărat din S.U.A. câteva aparate de tipul Sikorsky H-19 Chickasaw, primul elicopter din lume special gândit pentru a transporta trupe (de menţionat că după Al Doilea Război Mondial s-a impus cutuma ca elicopterele U.S. Army să poarte numele unor triburi indigene nord-americane).

După 1960, sud-vietnamezii au mai cumpărat aparate mai noi, de tip Piasecki CH-21 Shawnee (poreclit, datorită formei curbate, „Banana zburătoare”) şi Sikorsky H-34. Iar din 1961 au sosit în Vietnam şi primele unităţi americane de elicoptere.

Tot în 1961 au început să pregătească infanteriştii sud-vietnamezi pentru misiuni aeropurtate cu ajutorul elicopterului; în 1962 au avut loc primele acţiuni de transport ale trupelor la locul bătăliilor (prima acţiune – 2 ianuarie 1962). În anii următori, folosirea elicopterelor a crescut uşor în intensitate, pentru ca, din 1965, acestea să fie utilizate la o altă scară.

În 1965, americanii au intervenit cu trupe în Vietnam. În martie, au debarcat în regiunea Da Nang, imediat sub Paralela 17, primele elemente ale Diviziei 3 Infanterie marină. În august 1965 sosesc în Vietnam cele mai cunoscute divizii care au luptat în acest război: Divizia 1 Cavalerie (Aeromobilă) şi Divizia 101 Aeropurtată.

Cu aceste mari unităţi şi cu circa 250 de elicoptere au început militarii americani acţiunile de luptă. Bell UH-1 Iroquois (dar mai cunoscut sub numele neoficial de „Huey”) se impune de acum şi până la sfârşitul războiului ca principalul elicopter folosit în acţiunile aeropurtate. A fost proiectat pentru misiuni de evacuare medicală, dar s-a dovedit un excelent aparat de transport militari (chiar dacă la bord lua numai şase soldaţi).

Pentru a transporta o încărcătură mai mare, a fost folosit Sikorski CH-37B Mojave, care putea să care două autovehicule militare de tip Jeep sau un obuzier de 105 mm.

În Vietnam, Mojave a fost folosit şi pentru recuperarea unor epave de elicopter. Până în 1965 însă, armata S.U.A. l-a înlocuit cu Boeing CH-47 şi cu Sikorsky CH-54, iar US Marines cu Sikorsky CH-53.

Misiunea trupelor aeropurtate americane şi sud-vietnameze a fost aceea de a angaja inamicul oriunde pe teritoriul Vietnamului de Sud. S-au făcut greşeli la început, au avut loc nesincronizări inerente dar, treptat, procedurile au fost îmbunătăţite, iar acţiunile au câştigat în eficienţă. Învăţămintele unităţilor aeromobile din această perioadă au stat la baza doctrinei Forţelor de Reacţie Rapidă de mai târziu.

În ani 1965-1966 nu s-a putut acoperi tot teritoriul Vietnamului de Sud. Abia în 1967 s-a putut realiza acest lucru, prin mărirea treptată a forţelor aruncate în luptă. Către sfârşitul acestui an, numărul militarilor americani depăşea 500.000, sprijiniţi de circa 2,600 de elicoptere. Nevoia de piloţi a fost suplinită parţial printr-o măsură radicală: 500 de aviatori au primit ordin să facă trecerea de pe avion pe elicopter. Nu a fost un ordin foarte apreciat, dar s-a executat.

Anul 1967 este important şi pentru că acum au apărut două noi tipuri de aparate: Bell AH-1 Cobra pentru atac la sol şi Hughes OH-6 Cayuse pentru observare (din 1968, OH-6 a început să fie înlocuit cu Bell OH-58 Kiowa). De asemenea, în acest an – 1967 – iniţiativa trece de partea americanilor şi a Vietnamului de Sud, pentru că resursele disponibile au permis organizarea unor raiduri de mare amploare asupra ultimelor regiuni stăpânite de gherile.

Tactica folosită era următoarea: elicopterele de observaţie, agile şi rezistente la focul tras de la sol, identificau bazele ostile. Urmau elicopterele Cobra, care spulberau ținta cu un foc violent, apoi veneau trupele aeropurtate. După ce erau distruse toate instalaţiile de suprafaţă, erau atacate tunelurile, care erau aruncate în aer.

Dacă în 1954 armata franceză a fost învinsă pentru că gherila vietnameză s-a adaptat la modul ei de a purta războiul, în 1967 armata americană era foarte bine adaptată la modul gherilelor de a lupta. O caracteristică a acestei adaptări a fost aceea că planificatorii americani nu mai  gândeau în mile, ci în minute de zbor.

Un alt mare avantaj pe care elicopterul îl oferea era acela că un soldat avea moralul mai ridicat dacă ştia că, dacă va fi rănit, un elicopter va veni să-l evacueze, indiferent cât de puternic era focul adversarului. Iar într-un război de uzură moralul este vital.

În 1968 războiul a atins punctul culminant. Armata nord-vietnameză a preluat controlul total asupra resturilor Vietcongului şi, împreună, au încercat o lovitură decisivă asupra inamicului. Toate localităţile importante şi toate bazele au fost luate cu asalt la 30 ianuarie, în ziua ziua sărbătorii Tet. Luptele au continuat cu intensităţi diferite până în luna septembrie.

Se presupune că s-au înfruntat peste un milion şi jumătate de oameni, de o parte şi de alta. În final, a fost o victorie a trupelor S.U.A. şi ale Vietnamului de Sud, dar pierderile au fost mari (numai unităţile americane au înregistrat peste 25.000 de victime). Au fost perioade când rata pierderilor zilnice a depăşit-o pe aceea a războiului din Pacific (1941-1945) sau Coreea (1950-1953).

Presa din S.U.A. nu a acordat mare atenţie victoriei obţinute, ci s-a concentrat asupra militarilor căzuţi şi asupra dramelor înregistrate în rândul familiilor americane. Opinia publică a reacţionat, războiul şi-a pierdut aproape în totalitate susţinerea şi subiectul a devenit, sub aspect politic, foarte sensibil. Toate acestea au dus, treptat, la retragerea trupelor americane şi la încheierea conflictului. Deşi, pentru moment, luptele din 1968 au însemnat un dezastru pentru comunişti, pe termen lung ele au asigurat victoria.

Concluzii

Războiul din Vietnam a fost o şcoală foarte utilă (şi foarte costisitoare, ce-i drept!) pentru perfecţionarea elicopterelor şi a regulilor de folosire a acestora în luptă. Practic, în acest conflict s-au executat toate misiunile care sunt executate şi astăzi. Acestea sunt:

• transport trupe, muniţie şi tehnică de luptă;
• evacuare trupe;
• evacuare răniţi;
• cercetare;
• atac la sol;
• căutare şi salvare.

Toate acestea s-au făcut cu riscuri mari. În război, elicopterele sunt vulnerabile, pentru că zboară prea jos şi prea încet. Însă, atât de mare era nevoia de prezența lor în timpul luptelor, încât s-a acceptat o rată foarte mare a pierderilor. Mai exact, au fost pierdute peste 5.000 de aparate din cele circa 12.000 elicoptere implicate (cu peste 2,000 de aviatori morţi).

S-a dovedit că erau ţinte predilecte ale luptătorilor comunişti, care erau înarmaţi cu mitraliere sovietice de calibru 12,7 mm şi, în ultimii ani de război, chiar cu rachete portabile sol-aer de tip Strela-2. Un elicopter doborât, pe lângă faptul că reprezenta o victorie de moral, producea şi pierderea echipajului (considerat ca fiind format din luptători cu un nivel superior de calificare, în care se investise timp şi bani), posibil şi a altor militari aflaţi la bord. În plus, aşa cum s-a demonstrat în multe cazuri, o epavă atrăgea alte elicoptere, care aveau misiunea de a salva supravieţuitorii. Iar aceste aparate proaspăt sosite la locul epavei deveneau, la rându-le, ţinte.

Există şi o parte pozitivă pentru istoria acestor maşini. Până în 1961, proiectele de elicopter au fost subfinanţate. Războiul din Vietnam a transformat însă elicopterul într-o armă de prim rang şi, după 1961, s-a investit masiv în tehnologia zborului cu decolare verticală. Experienţa şi fondurile au creat tipuri noi, performante, care au luptat cu succes în Războiul din Golf (1991). Din păcate, după acest război, fondurile au fost din nou tăiate şi americanii au luptat în Irak şi Afganistan cu tehnologie de ani '80, care se învecheşte de la an la an. Următorul pas – o şi mai mare reducere a vulnerabilităţii prin sporirea blindajului şi a vitezei – nu a mai fost făcut.

BIBLIOGRAFIE

Boyne, Walter J, How Helicopters Changed Modern Warfare, Pelican Publishing Company, Gretna, 2011           

Lawrence, Mark Atwood, The Vietnam War, Oxford University Press, 2008 

Rottman, Gordon L, Hook, Adam, Vietnam Airmobile Warfare Tactics, Osprey Publishing, 2007

Sorley, Lewis, Westmoreland. The General Who Lost Vietnam, Mariner Books, Boston/New York, 2012