La 25 octombrie 1944, o divizie de dobrogeni a dat, la Carei (județul Satu Mare), ultima bătălie pentru Ardeal. A fost o luptă dificilă. Inamicul s-a apărat hotărât, fiind nevoie să se cucerească orașul stradă cu stradă, casă cu casă și pas cu pas. Marea problemă a românilor era aceea că ofițerii, subofițerii și trupa erau la capătul puterilor. În ultimele două luni, această divizie traversase, prin luptă, toată România în diagonală. A plecat din Dobrogea, după ce a curățat-o de trupe germane, a luptat în Bărăgan și la București, a lăsat jumătate din efective la Oarba de Mureș și, după un marș neîntrerupt de câteva sute de kilometri care a început la Turda, a eliberat și ultima porțiune din Ardeal.

Marea unitate în cauză a fost una dintre diviziile vechi ale armatei române. S-a înființat la 22 februarie 1879 sub denumirea de Divizia Activă Dobrogea, la scurtă vreme după ce pământul dintre Dunăre și Marea Neagră a intrat în componența statului român. În 1903, a devenit Divizia 9 Infanterie, menținându-și comandamentul la Constanța.

În timpul Primului Război Mondial i s-a adăugat denumirea onorifică „Mărășești”, în urma eroicei contribuții la victoria în această bătălie.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial a luat parte la luptele de pe Frontul de Est și a avut pierderi mari la Stalingrad. Din 1943, Divizia 9 a primit ca misiune apărarea Dobrogei, asupra căreia, în urma înaintării sovietice către vest, a început să planeze pericolul unei invazii dinspre mare.



August 1944

În vara anului 1944, România s-a aflat într-o situație extrem de grea. Dinspre Răsărit presau sovieticii, iar dinspre sud-vest veneau bombardierele americane, care loveau centrele industriale românești, în special orașele Ploiești și București.

Frontul se întindea pe linia Nistru – nord Chișinău – nord Iași – Carpații Orientali; erau 654 de kilometri, apărați de patru armate: două române și două germane, însumând circa 40 de divizii.

Diviziile românești de pe front reprezentau jumătate din efective. Erau în număr de 20, dar aveau în țară, la partea sedentară, echivalentul altor 20 de divizii de instrucție. Mai exact spus, fiecare regiment de veterani de pe front crease un regiment de instrucție recruți.

Existau – din motive de asigurare a spatelui și a flancurilor – și câteva divizii (aflate în garnizoanele de origine) care aveau efective complete, iar printre acestea se afla și Divizia 9 Infanterie. Astfel, cele trei regimente de infanterie ale diviziei aveau câte patru batalioane: două de veterani și două de recruți.

Comandantul diviziei, generalul de brigadă Costin Ionașcu, era și comandant militar al Dobrogei. Lui i se mai subordonau trupele de grăniceri, de jandarmi, de etape, dar și artileria antiaeriană și escadrilele de aviație aflate în Dobrogea și, în anumite situații, marina militară.

În Dobrogea se mai aflau și unități germane, care, ca efective, erau aproximativ egale cu cele ale românilor: unități de infanterie motorizată, artilerie de coastă (cu puternica baterie „Tirpitz” de la Agigea), unități de etapă aflate în interiorul Dobrogei, unități aeronautice (aviație și artilerie antiaeriană), flota germană de la Constanța.

Încă de la jumătatea lunii august 1944, situația din Dobrogea a început să capete unele aspecte ciudate. De exemplu, militarii români au observat că germanii erau tot timpul în alarmă. Dacă ieșeau în oraș, nu mai erau îmbrăcați lejer, fără armament, cu mânecile suflecate la cămașă și cu bonetă, ci apăreau în grupuri mari, echipate complet pentru luptă. Trupe germane – în special subunități S.S. – aduse de curând, au fost încartiruite în zona în care se afla comandamentul Diviziei. În plus, generalul Ionașcu a aflat de la ofițerii români de informații că, în Constanța, agenții Gestapo-ului local au făcut o listă cu adresele comandanților, dar și ale șefilor din administrația publică locală (o măsură standard al unui serviciu de acest profil, dar care a creat și mai multă nervozitate într-o situație care era deja tensionată).

În aceste condiții, Ionașcu a luat două măsuri:
1. A alarmat toate unitățile din subordine;
2. A schimbat așezarea în teren a celor trei regimente de infanterie ale diviziei (34, 36 și 40), astfel încât să facă față unor atacuri venite din orice direcție și din partea oricărui inamic. Mai exact, a menținut un regiment în Constanța, pe altul l-a concentrat în regiunea Fetești-Cernavodă, care era poarta principală de intrare în Dobrogea dinspre vest, iar pe cel cel de-al treilea l-a ținut, ca rezervă, în regiunea Medgidia-Basarabi, de unde putea interveni în orice direcție.

Aceasta a fost situația în care a fost găsită divizia de comunicatul regelui din seara zilei de 23 august, prin care s-a anunțat îndepărtarea mareșalului Antonescu și încetarea războiului împotriva Națiunilor Unite. Pentru diviziile române din Moldova a început o mare dramă, multe dintre ele evaporându-se – în zilele care au urmat – pentru că sovieticii nu au luat în considerare armistițiul cerut de rege. De aceea, România a declanșat războiul împotriva germanilor cu diviziile de recruți din sud. În Dobrogea, în prima noapte de armistițiu (23/24 august) a fost liniște.

Ceva acțiune a existat totuși: două batalioane ale Regimentului 34 au compartimentat Constanța, asigurând controlul asupra orașului, iar transmisioniștii români și germani au tăiat, concomitent și reciproc, cablurile telefonice ale potențialului adversar. Grosul trupelor germane s-a concentrat la sud de Constanța, având ca punct întărit Bateria „Tirpitz”, care avea capacitatea să distrugă orașul și portul.

Pe parcursul zilei de 24 august au fost masate câteva batalioane române în fața germanilor din sudul orașului și au fost dezarmate forțele germane mai mici, izolate, de pe teritoriul dobrogean. Acest lucru a dus la intimidarea unităților germane concentrate în zona Bateriei „Tirpitz”, care s-au predat până în dimineața zilei de 26 august (un rol în acest episod l-a avut și contraamiralul Horia Macellariu, care l-a convins pe comandantul flotei germane să înceapă retragerea către Bulgaria).

Totuși, luptele pe teritoriul Dobrogei au mai continuat încă trei zile, pentru că au început să se scurgă coloane germane venite din Moldova, în drum spre Bulgaria. La 29 august, când situația s-a liniștit, s-a constatat că Divizia 9 Infanterie făcuse circa 10.600 de prizonieri, printre care și un general și 120 de ofițeri (până la preluarea lor de către sovietici, prizonierii au fost internați în cazărmile regimentelor de la Constanța, Medgidia și Cernavodă).

În timpul acestor lupte, pierderi mai mari au fost la Cernavodă, unde podul de cale ferată era apărat de patru batalioane de recruți (trei ale diviziei și unul de grăniceri). Dacă germanii ar fi capturat podul, ar fi deschis drumul vaselor să curgă pe Dunăre către Bulgaria (un rol important în apărarea podului l-au avut și bateriile de artilerie antiaeriană din zonă, care au deschis foc atât terestru, cât și antinaval).

Pentru a asigura retragerea către sud, spre Bulgaria, germanii au încercat să mențină și localitățile Ianca și Slobozia. De aceea, în zilele imediat următoare arestării lui Antonescu, un batalion de recruți din Regimentul 40 a fost trimis să elibereze cele două localități, ceea ce a și făcut. A avut pierderi mari, ajungându-se la lupte corp la corp, cu baioneta și grenada, în jurul aerodromurilor din aceste zone; pierderile românilor au fost apreciate la peste o sută de militari.

O altă misiune a Diviziei a fost aceea de a interveni în apărarea Capitalei. Direct din ordinul Marelui Stat Major, la 24 august 1944, ora 17.00, s-a constituit Detașamentul colonel Iacob, format din 3 batalioane aflate în rezerva de la Medgidia. Acest detașament a fost transportat pe calea ferată până în apropiere de București, apoi a intrat în luptă atacând dinspre est spre vest, concomitent cu un detașament mecanizat care a atacat vest-est, și cu trupele din Capitală care au atacat dinspre sud spre nord.

De asemenea, Divizia 9 Infanterie a primit misiunea să se îndrepte spre Ardeal înainte ca Dobrogea să fie pacificată pe deplin. Când, la 26 august 1944, primele garnituri au trecut pe podul de la Cernavodă, luptele pentru acest obiectiv erau în toi.

De multe ori, străbătând Bărăganul, trenurile care transportau trupele diviziei s-au intersectat cu coloane germane aflate în retragere. Militarii români au fost nevoiți să coboare rapid din vagoane, să articuleze dispozitivele de luptă și să răspundă cu foc. De fiecare dată, au reușit să respingă atacul (chiar și trenul care a transportat comandamentul Divizie 9 s-a aflat, în două rânduri, sub focul unor subunități germane).

În concluzie, la sfârșitul lunii august 1944, Divizia 9 Infanterie a reușit să curețe Dobrogea de elemente germane, a evitat distrugerea orașului Constanța, a participat la luptele din Bărăgan și București și, de asemenea, fapt foarte important, și-a conservat cea mai mare parte a forțelor pentru a lua parte la Bătălia Ardealului.


Oarba de Mureș

La începutul lunii septembrie 1944, Divizia 9 a fost integrată Armatei 4 române (comandant general Gheorghe Avramescu), care s-a concentrat, în vederea ofensivei către Mureș, în triunghiul format de localitățile Alba Iulia – Sibiu – Mediaș.

Divizia 9 Infanterie a luat contact cu trupele germano-maghiare, aflate în ofensivă, la nord de Mediaș, în zilele de 5-6 septembrie. După ce le-a oprit, a început să înainteze către Mureș.

Teritoriul dintre râurile Târnava Mică și Mureș l-a străbătut în cinci zile (7-12 septembrie). A atins Mureșul în apropierea Dealului Sângeorgiu – Oarba, dar a primit ordin să nu forțeze râul, ci să se regrupeze către dreapta, spre Târgu Mureș, și să atace în dreptul localității Ungheni.

În săptămâna următoare, regimentele 34 și 40 Infanterie, sprijinite de cele două regimente de artilerie ale diviziei, 13 și 18, au creat un cap de pod la Norești, apoi, în timp ce se pregăteau să înainteze spre Band, au primit ordin să se oprească și să cedeze pozițiile diviziilor române 6 și 21 Infanterie.

Începând cu 21 septembrie 1944, Divizia 9 Infanterie a revenit la Oarba de Mureș. În fața ostașilor români, dincolo de râu, se afla o plajă de câteva sute de metri, apoi se ridica un deal foarte abrupt, atingând, cu cele mai înalte cote, aproximativ 500 de metri peste nivelul mării.

Misiunea Diviziei 9 Infanterie a fost aceea de a lua cu asalt dealul, de a-l cuceri și de a-l menține. Au urmat 10 zile cumplite, cu pierderi imense, zile rămase în istorie sub denumirea de Bătălia de la Oarba de Mureș.

Deși, în total, șase mari unități române au luat parte la forțarea Mureșului în această regiune, se pare că cele mai mari pierderi le-au suferit dobrogenii, care se aflau chiar în fața celor mai abrupte și mai înalte creste.

De partea cealaltă se afla Divizia 8 Cavlerie S.S.; o mare parte dintre soldații diviziei inamice erau tineri sași din județele Sibiu și Brașov, cărora Antonescu le-a permis să se înroleze sub drapel german, în anii 1942-1943. De aceea, uneori, soldații germani strigau în limba română la soldații români.

De mai multe ori, cotele au fost cucerite, dar nu au putut fi menținute. De fiecare dată, germanii au adus întăriri (soldați germani și maghiari) și i-au respins pe români până la râu. Foarte repede, plaja și pantele s-au acoperit cu cadavre, care nu au putut fi însă îngropate. Unitățile proaspete românești care au sosit în linia întâi au fost nevoite să își stabilească pozițiile printre cadavrele aflate în stare de putrefacție.

Câteva exemple, desprinse din documentele Diviziei 9, sunt foarte relevante:
„Noaptea de 22/23 septembrie. S-au dat atacuri continue pe diferite mameloane și cotele de la creastă. Inamicul lumina câmpul cu rachete ca ziua. Focul de baraj al acestuia era extrem de puternic; contraatacurile inamice se alternau cu o rapiditate și exactitate de neînchipuit.În schimb, focul propriu era limitat la condițiile de teren. Luptele erau grele, rezistența inamicului era dârză.

Postul de comandă al Diviziei se afla instalat pe malul Mureșului; ofițerii de stat major, toți, fără excepție, erau la unități, însoțind atacul. Din cauza nervozității, eșaloanele superioare intervin cu telefoane, se amestecă în conducere, îngreunează operațiunile, cerând relații din oră în oră.
Postul de comandă este luat sub foc de artilerie și bătut aproape continuu.
Până la orele 24,00, divizia avea: zece ofițeri, doi subofițeri, 546 trupă pierderi, în timp ce lupta era încă în curs”. (...)

„26 septembrie 1944. Unitățile, extrem de obosite, sunt reconstituite. Din două batalioane de regiment, abia mai realizăm unul. La orele 13,50 se reia atacul. Focul este ucigător de ambele părți.

La ora 16,30, inamicul este scos din poziție; se atinge linia cotelor 495-463-435, cu pădurea de la nord. La 17,30, pe o ceață deasă, inamicul, cu noi forțe, contraatacă; ultimele rezerve ale Regimentului 34 Infanterie, compania de comandă și pionierii, sunt aruncate în luptă. În 30 de minute, aceste unități pierd ofițerii. Batalionul maior Vlădoiu, la cota 463, are 70% pierderi. Ziua se încheie fără rezultat, dar cu pierderi de 22 ofițeri, 8 subofițeri și 930 trupă”.

La 29 septembrie, Divizia 9 Infanterie a fost scoasă din dispozitiv, după ce înregistrase pierderi de circa 5.000 de militari (morți, răniți și dispăruți), și a intrat în rezerva Armatei 4 române, sperând la o binemeritată odihnă, suficient de lungă, care să-i asigure refacerea.


De la Turda la Carei

Nu a fost însă așa. La 5 octombrie, deși avea efectivele în reconstrucție, Divizia 9 a primit ordin să-și concentreze forțele la est de Turda, unde înlocuia o divizie sovietică, în vederea plecării în ofensivă, în același timp cu alte mari unități române și sovietice.

Ofensiva generală s-a declanșat la 8 octombrie. A urmat un marș continuu de peste 200 kilometri, pe parcursul a trei săptămâni, pentru menținerea contactului cu inamicul. Perioada aceasta s-a caracterizat prin înaintarea pe direcția nord și nord-est cu două regimente în linie și cu unul în rezervă. S-au purtat permanent lupte cu ariergărzile germano-maghiare, care aveau misiunea de a întârzia înaintarea româno-sovietică până se puteau organiza linii de rezistență mai puternice.

Acum, mai mult ca oricând, s-a resimțit lipsa mijloacelor motorizate de transport, atât pentru sprijinul infanteriei aflată în marș, cât mai ales pentru o aprovizionare fluentă.

De fiecare dată, dobrogenii Diviziei 9 au depășit obstacolele (inclusiv puncte întărite cu formațiuni mici tancuri) și și-au continuat marșul, cu următoarele etape:

• în seara zilei de 10 octombrie, Regimentul 34 a atins Someșul la Apahida. În aceeași noapte, râul a fost traversat și s-a constituit un cap de pod care a servit ca bază pentru continuarea ofensivei;
• la 15 octombrie, Regimentul 36 a pătruns în Romita, iar Regimentul 34 în Chechiș, ambele aflate la sud de Munții Mezeș;
• s-a înaintat, lăsându-se Zalăul în stânga, către râul Crasna, care a fost atins în regiunea Supurul de Sus – Supurul de Jos (Regimentele 40 și 36) la 21 octombrie.

Din acest moment, Divizia 9 Infanterie a început înaintarea către orașul Carei, în vreme ce la dreapta, Divizia 11 Infanterie, formată din olteni și teleormăneni, s-a îndreptat spre orașul Satu Mare. În noaptea de 24/25 octombrie, Divizia 11 a eliberat Satu Mare. La acest moment, se afla în plină desfășurare lupta dobrogenilor pentru eliberarea localității Carei.

Și de această dată, Divizia 9 era epuizată. Au fost trimise în luptă ultimele rezerve ale celor trei regimente și subunitatea de jandarmerie a diviziei, care au purtat lupte de stradă, cucerind casă cu casă și grădină cu grădină. Contactul cu inamicul fiind foarte apropiat, s-a ajuns, ca în multe alte cazuri din ultimele două luni, la folosirea baionetei și a grenadelor.

Victoria a fost obținută cu prețul a 156 de militari români morți și răniți (șapte ofițeri, patru subofițeri și 145 trupă).

După lupta de la Carei, Divizia 9 a trecut, pentru două săptămâni, în refacere.

Cum războiul a continuat pe teritoriul Ungariei și al Cehoslovaciei, dobrogenii din Regimentele 34, 36 și 40 Infanterie și Regimentele 13 și 18 Artilerie s-au aflat, din nou, în linia întâi, la Tisa, apoi tot mai departe, până în Munții Tatra, unde i-a prins sfârșitul luptelor (mai 1945).

Este foarte interesant că, spre deosebire de mulți comandanți români care au ajuns în temnițele comuniste după încheierea războiului, generalul Costin Ionașcu și șeful său de stat major, colonelul Aurel Leonin, au rămas în armată și au ocupat funcții importante în primul mandat de ministru al lui Emil Bodnăraș (Ionașcu a fost șef al Marelui Stat Major în perioada iunie 1945 – decembrie 1947).

Există unele indicii că cei doi își datorează ascensiunea unor legături cu Bodnăraș, anterioare datei de 23 august 1944, dar acestea nu pot fi susținute de dovezi directe.