Românii erau dezamăgiți. Au avut așteptări mari de la ruși: cu ajutorul lor, armata bulgară trebuia înfrântă, iar non-combatul generalului Zaioncikovski l-au transformat pe acesta în principalul vinovat al eșecului. Acuzațiile românilor ascund însă și o vină proprie, anume faptul că Marele Cartier General român a tratat cu superficialitate apărarea pe frontiera de sud. De aceea, pentru a echilibra situația, articolul de față vă propune un punct de vedere din tabăra rusă. Este vorba de modul în care ziaristul N. Vilensky – aflat în anturajul generalului Zaioncikovski – a văzut colaborarea armatelor rusă și română. Impresiile sale au apărut în cartea „Intervenția României. Notele unui ziarist rus”, publicată la București, la Agenția de publicitate și tipografie I. Brănișteanu. Valoarea însemnărilor lui Vilensky constau în faptul că autorul încearcă să fie obiectiv. Parcurgând cele câteva pasaje selectate mai jos, vom descoperi că – din punctul de vedere al ziaristului – vina trebuie împărțită între cele două comandamente.

* * *

Când România a intrat în război, „armata rusă a trecut Dunărea și imediat dificultățile s-au ivit din toate părțile. S-a constatat mai întâi, cu uimire, că nu există niciun plan de campanie în Dobrogea și că cooperarea armatelor ruso-române n-a fost stabilită nici măcar în liniile sale cele mai generale. Rușii contau pe români, românii îi așteptau cu nerăbdare pe ruși – și rezultatul definitiv era că toată lumea se găsea în fața vidului, în obscuritatea cea mai completă. Generalul Zaioncikovski, comandantul corpului expediționar rus, și generalul Polovțev, șeful statului său major, au sosit la București și, după prezentările obișnuite, reclamă planul de operații în Dobrogea. Statul Major român pare uimit: ce plan doresc generalii ruși? Oare nu era siguranță că Bulgaria nu va îndrăzni să se împotrivească regimentelor rusești, că, în orice caz, ea nu va îndrăzni niciodată să atace cea dintâi aceste regimente? Oare nu era convenit că bulgarii vor rămâne spectatori indiferenți și pașnici ai acțiunii române? Și, atunci, la ce bun să se ocupe capetele Statului Major cu amănuntele unui plan care nu va fi niciodată executat?” (Vilensky, p.30)

Pentru români era clar: planurile se fac numai pentru ofensive. Apărarea Dobrogei presupunea numai concentrarea unor forțe în apropierea obiectivelor strategice, apoi înaintarea până pe aliniamentul Rusciuk-Șumla-Varna, cu speranța că armata bulgară se va lăsa prinsă în capcană și distrusă în lupta pentru aliniamentul menționat. Rușii erau perplecși...

Generalii români, observându-le uimirea, i-au întrebat politicos: oare ei au vreun plan? La urma urmei, de ei depindea, într-o bună măsură, apărarea Dobrogei... Rușii dau din umeri. „Generalul Polovțev declară că abia la București și-a procurat harta Dobrogei; Zaioncikovski afirmă că el era destinat pentru o ofensivă în direcția Rigăi și că nu poate să-și explice motivele pentru care comandamentul suprem să-l trimită în Dobrogea, al cărei nume aproape că nici nu-l știa până acum...” (Vilensky, p.31).